Gata. Cred că sunt cu totul. M-am aranjat și dispus pe categorii și clase în câteva valijoare și acum pot să plec.
Ca un destin itinerant.
E esențial să fiu econom cu spațiul primit, că altfel mă pierd. M-am tot pierdut, uneori m-am regăsit pe la alții, dar nu m-am mai recunoscut. Nu că nu voiam, dar deja nu-mi mai aparțineam.
Deci, capul. Să începem cu el. Ăsta mi-e drag. Îmi place să cred că, uneori, stau ascuns acolo-n el. Ca un mic cobai ce-și propune să experimenteze până învață. Na, drumu-i lung și lecția scurtă.
N-ai înțeles? Te reîntorci.
„Să nu-ți pierzi capul!”. Zici? Și ce? Nu și l-au pierdut și alții? Omul-furnică mereu o face de câte ori pleacă în concediu și se pune pe trăit, pentru că omul-furnică doar atunci trăiește cu adevărat. Atunci se oferă, ca cel mai de preț diamant dintr-o carcasă golită de viață. Ca scoicile. Scoicile pe care calcă vară de vară neștiind că și el face parte din ele, dar la alt mod.
La modul nevindicativ trecut.
Omul-furnică strânge, strânge, strânge un an întreg, cică pentru a trăi mai bine. Adicătelea, acesta decedează pentru a trăi… cine să-l mai înțeleagă? Cum să-i spui că plecările și întoarcerile-s în esență la fel și că doar sufletul diferă? În sens larg, până și această diferență se sublimează, dar să ne întoarcem la subiectul despre timpul liber. Despre ceea ce ne oferim.
Deci, sunt cu totul. Dispus pe categoriile necesare, gata de plecare, iar la plecare am un obicei. Să sper. Să gândesc cu inima. Să văd cu inima. Nu pentru asta plecăm la drum vară de vară, de fapt? Ca să dobândim un alt motiv de a spera, deci, revenind la argument, pentru a lungi trăirea.
Nu, nu, că mă învârt în cerc și nu v-am spus ce e mai important. M-am plătit pentru aceste zile libere. Da, da, m-am plătit. Pe mine cu mine însumi. De ce am făcut-o? Voi să-mi spuneți. Dar nu acum, ci când vă întoarceți din concediu.
Nu vreau să vă țin din făcutul bagajelor, că uitați ce să luați cu voi, așa cum am uitat și eu ce să mai pun într-ale mele în afară de cap. Important e să avem un bagaj cu noi când plecăm, dar ce punem în el e exclusiv alegerea noastră. Bunăoară, să punem momentele faine din concediu, nu?
Concediu în care concediem obiceiul împărțirii noastre-n dumicați de pâine tot mai mici, odată cu vârsta, pentru a-i hrăni pe toți.
Concediu în care în care sufletul rămâne vacant pentru a fi doar ceea ce e, suflet.
„Să se dea câte unul, să ajungă la toți!”
Mihai Cotea
CITEȘTE ȘI:
Privește înainte. Acolo e teiul. Ia-l în brațe și spune-i că-l vezi. Atât!
