Încrețire, ridicare a scoarței terestre. O văd clar în fața mea. Știu foarte bine fenomenul, modul de formare al munților. Aproape toți versanții din jur au aceeași înclinație și orientare. Se observă cum au fost împinși în sus și spre nord de către forțe inimaginabile. Cum trebuie să fi fost pe vremea aceea…?!
Îmi dau seama că toți munții au arătat la fel: rampe lansate către cer. Cu timpul, eroziunea le-a dat și alte forme, mai neregulate. Cu toate astea, câte aspecte au căpătat ei pentru noi pe lângă cel geologic… Cât de altfel îi privim și îi experimentăm! Nu mai sunt de mult „încrețiri”. Au caracter și personalitate, ne inspiră. Un alpinist român zicea: „Urcăm pe cele mai înalte vârfuri pentru a ne găsi propriile adâncimi”.
Urmând cu ochii linia crestelor desfășurate înaintea mea, îmi pare că ele sunt o expresie a sufletului meu, o continuare firească a sinelui către exterior. Sunt munți de care te îndrăgostești pentru că răspund într-o mai mare măsură năzuințelor tale. Ceea ce tu îi oferi muntelui, el îți returnează, iar atunci când ți-e dor de el, este pentru că, într-un fel, te-a acaparat. Muntele-Zeu, așa cum era privit de vechile popoare, pare să genereze același efect asupra noastră chiar și în prezent.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Un paradox
