Povestea spune că într-un sat cu mulți locuitori stăteau și doi Căpcăuni, unul la răsărit și unul la miazănoapte. Erau tare ursuzi și ranchiunoși și astfel își căpătaseră faima de Sperie-Lume. Cândva fuseseră la fel ca toți oamenii, dar cu timpul și din pricini necunoscute, s-au urâțit și s-au înnegrit la suflet. Nu-și găseau liniștea și nu-i lăsau nici pe alții în bună pace. Doar norocul și poate bunătatatea consătenilor îi scăpaseră de surghiun sau de vreo altă pedeapsă mai strașnică.
Când au văzut Căpcăunii că lumea s-a cam săturat de ei și că nu-i mai bagă în seamă, au început să-și arunce veninul către ființe mai firave și mai nevinovate. Așa se face că de la o vreme încoace își puseseră ochii pe un copil, un băiețel aflat la a treia primăvară și dornic să descopere viața în toată frumusețea ei. Iar pentru că băiețelul locuia tocmai între cei doi Căpcăuni, aceștia, de câte ori îl vedeau, se puneau cu gura lor schimonosită pe bietul pui de om și-l ocărau de mama focului, de parcă ce le făcuse el… L-ar fi înghițit, nu alta, numai să-și sature pofta de urâciune.
Dar și-a găsit pruncul doi prieteni buni, să-i fie aliați în luptă, și le-a zis așa: „Eu, când vine Căpcăunul, îmi iau haine de urs și mă bat cu el!” Apoi a strâns pumnii și a ridicat brațele, gata de luptă. „Și noi ce facem?”, au întrebat prietenii lui. „Cum ne luptăm cu ei?” Copilul n-a stat mult pe gânduri și-a le-a spus: „Tu te îmbraci în haine de tigru și tu… în haine de leu”. Pe urmă a început să facă precum ursul, leul și tigrul cei fioroși, arătând celor doi prieteni că nu era de glumă și că nimic nu-i putea opri.
În inocența lui, însă, nu și-a luat niciodată hainele de urs. Când se întâlnea cu Urâcioșii, făcea liniște și își punea mâinile peste ochi, ca ei să nu-l vadă și nici el să nu-i vadă pe ei. Copilul credea că așa devine invizibil. Pe el nu-l speriau cu adevărat Căpcăunii, doar că, asemenea amicilor lui, nu pricepea ce aveau cu el. Cum putea un om mare, trecut prin ale vieții, să se ia de un pici drăguț și prietenos. Erau Căpcăunii cu adevărat oameni în toată firea sau erau și ei niște copii, poate neînțeleși cândva și speriați de alți Căpcăuni ai vremii lor ? Se răzbunau oare ei acum pentru propria nefericire? În orice caz, se pare că nu pricepuseră ca, la rândul lor, să nu facă ceea ce pățiseră ei și să nu transmită mai departe semnele propriei neîmpliniri.
Copilul și-a văzut mai departe de treabă, a râs în gura mare, iar când s-a întâlnit cu cineva, a dat frumos „bună ziua” și a intrat imediat în vorbă, întrebând și spunând câte și mai câte. „Hai amu să stăm oleacă-n povești!”, îndemna el vesel pe oricine îi ieșea în cale. Iar cei care au știut să-l vadă cu adevărat au zis: „Doamne, fain îi pruncu ăsta!”.
Căpcăunii au rămas cum au fost, neajutându-se și nelăsându-se ajutați să redevină oameni. Au ales să-și ducă povara goliciunii lor sufletești, poate mai grea decât cea a bătrâneții. Până în ziua de astăzi, acolo, undeva înăuntru, un gând îi macină și îi răscolește: un copil simplu de la țară era mai înțelept și mai fericit decât ei.
Ne naștem în lumină și vrem să dăruim lumină încă din primii ani ai vieții. Când întâlnim semenii potriviți, lumina noastră trece precum printr-o prismă, transformându-se în curcubeu. Pe de altă parte, întunericul se propagă și el, de la om la om, de la generație la generație. Așa că atenție la ce dăm mai departe!
Mircea Trifan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Marea evadare
