Expresia „iarna nu-i ca vara” își cam pierde sensul. În ultima vreme iarna e mai mult o primăvară-toamnă cu scurte accese de frig și zăpadă, zăpadă pe care dacă vrei s-o întâlnești, așa cum era ea mai demult, trebuie să urci la munte.

Având treabă pe la Cluj, am profitat și am tras o fugă până la Muntele Băișorii, un sat-stațiune cum nu se poate mai frumos. Case mari de lemn, în clasicul stil apusean, stau înșirate aici de o parte și de alta a văii înguste ce duce către resortul de schi Buscat. Ca să ajungem în zonă, am ieșit pe la Gilău, trecând prin sate cu nume care mai de care mai expresive: Luna de Sus, Vlaha, Săvădisla, Lita, Băișoara.

Odată ajunși în parcarea stațiunii, dăm și de iarnă. Ne punem colțarii peste ghete, ne luăm bețele de trekking și, astfel asigurați, o luăm încet la pas către Vf. Muntele Mare. Ne era dor de zăpadă, dar aveam și ambiția de a încheia trilogia celor mai înalte vârfuri ale Apusenilor: Cucurbăta, Vlădeasa și Muntele Mare. Cel din urmă, deși e numit „Mare”, e de fapt cel mai mic din cele trei, având „doar” 1826 m altitudine. Vârful său e un imens platou granitic, unde zăpada înghețată, vântul puternic și frigul generat de acesta ne-au dat senzația că suntem undeva în Antarctica. Soarele a completat în cel mai oportun mod acest tablou hibernal.

Mircea Trifan
Fotografii: Dana Trifan

CITEȘTE ȘI:
Mogoșa panoramică

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.