Poate că mă învârt în jurul cozii revenind la același subiect, dar asta doar pentru că locul unde stau și oamenii lui sunt o continuă sursă de inspirație. Claude Monet spunea: „Pot să pictez doar ceea ce văd, nu ceea ce așteaptă alții de la mine“. Eu văd și aud multe la noi în sat, iar unele întâmplări chiar merită spuse mai departe. Și deși parcă mi-e rușine să tot dau din casă, dacă nu aș avea aprobarea protagoniștilor, nici nu aș face-o. Dar ei înțeleg (sper) că nu de ei se râde, ci de situațiile create. În cele din urmă, ce ne mai salvează, dacă nu râsul și buna dispoziție ?! Așa că, în aplauzele dumneavoastră, invit în scenă, pe rând, actorii teatrului de comedie Borod:

Ionică

⦁ Viorica povestește de cineva din sat, Ionică ciulește urechile și o întreabă: ”Ce-i cu el, o murit?” ”Nu, mă, n-am zis io c-o murit”, îi răspunde soacră-mea. ”No”, zice atunci Ionică, ”nu-i bai, că tăt a muri el cândva”.

⦁ Mai demult, trecând cineva la cele veșnice, Viorica îi spune lui Ionică: ”No, pregătește-te că merem la înmormântare!” El: ”Nu mă duc nicăieri!” ”Cum să nu meri, Doamne, apară-mă?!”, se miră nevastă-sa. ”Așe bine”, răspunde el, “că nici el n-a veni când oi muri io!”.

⦁ O poveste din sat, zisă de socru-meu: ”Eram în stația de autobuz. Lângă noi, pe marginea drumului, un om lungit, beat criță. O doamnă, care vede autobuzul venind, strigă către el: «Domnu’ Radu! Domnu’ Radu! Haidați că vine autobuzu’!». Omul se ridică într-o rână și zice: «Ia auzi, mă, că-s domn și-n șanț!»”

Viorica

⦁ Trebuie să vă închipuiți că, în cazul soacră-mii, atracția gravitațională a Pământului este cu mult mai mare decât la noi, oamenii obișnuiți. Atracția este activă chiar și pe drum drept, unde Viorica se împiedică fără probleme, căzând cu grație și stil. Cine nu ar cunoaște-o ar putea crede că trage la măsea, ceea ce n-a făcut niciodată. De vină e doar graba, pentru că ea vrea să ajungă undeva mai repede decât poate corpul ei să o facă și pentru că, atunci când umblă, nu termină de pus un picior jos înainte de a-l ridica pe celălalt. Viorica noastră dragă s-a întins pe jos în toate locurile din gospodărie și în toate pozițiile: pe burtă, pe spate și lateral. Noroc că Dumnezeu a binecuvântat-o cu un înger păzitor de prima mână, care o scapă de obicei de umflături, julituri și alte junghiuri. După ce constatăm că e în regulă, începem și râdem, iar ea râde și mai bine ca noi.

Odată, mai demult, a venit acasă cu o pită din aia faină de vatră, cât roata carului. Când să ajungă la poartă, se împiedică, se lungește pe jos și scapă pâinea din mână, care pâine se rostogolește pe tot târnațul și nu se oprește până la ușa căsii, unde era Dana, fiică-sa. Dana se uită mirată în jos și zice: „Nii, mă, că pita o sosit, da unde-i mami?!“.

Emil

⦁ Unchiu’ Emil e un om aparte. Să spunem că are o super-putere, la fel ca eroii Marvel. Puterea lui e vocea, pentru că atunci când Emil vorbește, are loc efectul Butterfly: undeva pe Glob se produce o avalanșă sau se declanșează un cutremur. E inutil să menționez ce se întâmplă atunci când strigă. O să vă dau totuși un exemplu. Eram la ei acasă, eu stăteam la masă iar unchiu’ Emil vizavi pe canapea. La o replică de-a neveste-sii, s-a enervat și i-a spus, adică i-a urlat, ceva înapoi. Cunoașteți senzația aceea pe care un bas extrem de puternic o transmite corpului? Undele sonore au fost atât de intense încât, nu vă mint, am fost mutat cu tot cu scaun zece centimetri mai în spate. Am avut timp de un minut un țiuit în urechi, ca și după o explozie puternică. „Ce strigi așa, că nu-s surdă?!”, îl ceartă mătușa Onița. „Nu strig, așa vorbesc io!”, strigă în continuare Emil.

Că mătușa încă aude bine, după o viață împreună cu el, e un miracol. Dacă Emil (pe care, ca și super-erou, îl vom numi aleatoriu Omul Portavoce) vine la noi, intră în bucătăria bătrânilor, iar eu se întâmplă să fiu în cealaltă casă, cu cei zece metri distanță și cele două rânduri de termopane și uși între noi, nu doar că voi ști că e acolo, dar o să pot auzi și ce spune. De altfel Emil e singurul om căruia socru-meu, slab de auz, nu-i cere niciodată să repete ce-a zis.

Dana

⦁ Sunt cu Dana în cameră. Vedem pe fereastră o mașină care parchează în fața casei. Nu cunoaștem mașina, așa că Dana iese curioasă să vadă cine e. Eu, nu prea bine dispus și nepoftitor de musafiri, rămân înăuntru. Aud pentru câteva minute voci și schimb de replici, după care văd mașina plecând. Concomitent, ușa de la cameră se deschide, Dana intră, se oprește și se uită la mine, având două bancnote de un leu în mână, după care izbucnește în lacrimi ca și cum s-ar fi întâmplat o nenorocire. Eu, înghețat și rămas pironit de scaun, o întreb cu frică: „Ce e, ce-i baiu?!” Ea, cu obrajii umezi și suspinând, îmi spune: „Am dat doi pisici”. „………..”. Punctele de suspensie reprezintă pauza creierului meu în acele momente.

Într-adevăr, dădusem sfoară în țară că vrem să donăm doi pui de pisică, dar pentru că trecuse ceva vreme și nimeni nu se arătase interesat, Dana s-a atașat de ei mai ceva ca o mamă. „Ai de capu meu”, am zis, „și mie mi-au fost dragi, dar m-ai băgat în toți sperieții!” Cei doi lei din mâna Danei erau banii primiți simbolic pentru puii de pisică. Iar acum, cu ei plecați, nu mai avem șapte mâțe, avem „doar” cinci.

Mircea

⦁ Mă trezesc într-o dimineață destul de buimac. Beau o cafea, dar parcă tot nu reușesc să mă dezmeticesc. „S-a terminat gazul din butelie”, îmi spune Dana. Nu zăbovesc mult, mă duc la butelie, schimb poziția robinetului de pe „1” pe „0“ și desfac furtunul de gaz. Iau butelia, o pun în portbagaj, mă urc la volan și plec să aduc alta nouă. În mașină, simt miros de gaz. Îmi zic: „o fi ceva rest rămas la gura robinetului…”, dar mirosul persistă, așa că trag pe dreapta și merg să verific. Sucesc și mai mult rozeta înspre poziția „0”. Mă sui înapoi și repornesc, mirosul tot acolo. Deschid toate geamurile, deși nu era tocmai cald afară. Noroc că locul de unde cumpăram butelii era aproape.

Ajung la comerciant, scot butelia presupus goală și îi spun: „Vedeți că pe undeva scapă și cred că mai are puțin gaz în ea. Eu am închis robinetul și tot se simte”. Și îi arăt poziția rozetei aflată pe „0”. Omul se uită lung la mine și-mi zice: „Domnul meu, acolo nu arată «1» și «0», ci «Î» și «D», adică «Închis» și «Deschis»”. Îmi venea să intru în pământ, deși nu ar fi fost destul pământ să-mi acopere rușinea. Era clar că eu plecasem de-acasă cu butelia, dar creierul meu nu venise cu mine. Orice scuză aș fi inventat pe moment ar fi fost de prisos, așa că mi-am zis în gând: „salută frumos, du-te repede acasă, aruncă-te în pat și plângi cu capul în pernă”.

Regia: Mircea Trifan

Pădure din Muntele Șes

CITEȘTE ȘI:
Portretul unui sat bihorean

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.