Când am pășit pe sub poarta Mănăstirii Bârsana, 11 ani trecuseră de când părăsisem România. Un cântec tradițional de dor cobora din boxele montate undeva deasupra, purtând cu el o voce feminină armonioasă, ce exprima totul ca și cum artista însăși trăise momentele respective. Am simțit brusc un puternic sentiment mixt de tristețe, bucurie și regăsire. Am simțit că eram acasă și că rădăcinile creșteau din nou. Era ca și cum, abia acum, trecând prin poartă, intrasem cu adevărat în Maramureș, primind o adevărată undă de șoc a manifestării sale profunde.

Ca să ajungem la Bârsana am ales drumul de Cavnic. Personal, făcusem drumul ăsta de nenumărate ori în trecut, în interes de serviciu sau în timpul liber și totdeauna când îl parcurg îmi trezește amintiri plăcute. Dar adevărata senzație vine odată cu traversarea Pasului Neteda, atât de frumos numit și atât de special, pentru că face trecerea către acel Maramureș „de dincolo”. Budeștiul este el însuși o poartă către această dimensiune arhaică, rol de care se achită în cel mai frumos mod.

Serpentinele nou asfaltate împreună cu peisajul fac să pară că mașina mai degrabă plutește, ca și cum ea însăși ar fi preluat euforia momentului. Nemaifiind nevoiți să ocolim gropi, condusul e mult mai cursiv și te lasă să te bucuri de o reală șosea panoramică. Am trecut repede de Sârbi, ajungând la Călinești. Aici, făcând dreapta către Văleni, ochii stăteau când pe volan, când pe imaginea pitorească a bisericii de lemn Călinești-Căeni. Concomitent, mintea mea deja programa o viitoare vizită făcută monumentului.

Zâmbetul instalat anterior pe figurile noastre s-a lărgit treptat, pentru că zona Văleni e la fel de frumoasă ca cea a Budeștiului, suișurile, coborâșurile și curbele strâmte creând o impresie de roller coaster. Bârsana era aproape…

Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Soția mea era deja în curtea mănăstirii, complet absorbită de ce vedea, pe când eu încă ședeam pe banca de lângă intrare încercând să înțeleg ce experimentasem cu un moment înainte. Acum pricep că ceea ce noi numim rădăcini ale unui om reprezintă energia telurică în care ne naștem și creștem, la care se adaugă încărcătura cultural-spirituală pe care acel pământ sau ținut a păstorit-o de-alungul veacurilor. Iar energia asta zăcuse latentă în mine pe meleaguri străine, cu mici izbucniri la auzul vreunui cântec tradițional românesc, din acela plăsmuit în adâncurile ființei umane. A trebuit să ajung la Bârsana, pentru ca totul să se reverse.

De la mănăstirea cea plină de turiști și pelerini, ne-am îndreptat pașii către biserica veche din deal. Deși aflată aproape de complexul monahal, nimeni nu se încumetase să vină până aici. Eram singuri. Poarta din lemn (a câta poartă în acea zi!) a incintei a scârțâit prelung atunci când am intrat, iar liniștea perfectă a scos și mai bine sunetul în evidență, un sunet pe care nu am fi vrut să-l auzim pe timp de noapte.

Parcă emoționată datorită sosirii noastre, biserica de lemn s-a așezat cu greu în chenarul aparatului de fotografiat. Stingheră și părând resemnată față de succesul suratei ei mănăstirești, îi rămânea avantajul unei solitudini plăcute. Înconjurată de căpițe de fân și cu un miros de iarbă cosită în aer, atmosfera ei nu putea fi mai idilică.

Nu după multă vreme aveam să citesc despre simbolismul porților maramureșene, descoperind aspecte la care nu mă gândisem niciodată. Astfel, aflam că ele nu sunt neapărat gândite ca elemente de închidere a incintei, ci sunt considerate treceri dintr-o lume în alta. Nu sunt menite să țină pe nimeni afară din cei cu inima bună și nici să împiedice privirile curioase. Cei care intră prin ele lasă în urmă orice aspect negativ, orice încărcătură a unui univers exterior haotic și pătrund în spațiul gospodăriei, cel al păcii, armoniei și siguranței.

Modelele sculptate în lemnul porții sunt simboluri ale înțelepciunii, fericirii și bunăstării și, mai mult decât atât, sunt semne menite a fi transmise subconștientului, astfel încât nu doar poarta în sine să aibă rolul de „trecere” sau transformare, ci și elementele decorative înscrise în ea.

Idea principală care se desprinde din această poveste este cea de transcendere a materiei în subtile fibre spirituale și viceversa. Trăiesc recent cu impresia că tot ce există în lumea vizibilă are la bază o țesătură fină a unei energii creatoare emanată de o conștiință nemărginită. Noi suntem făcuți după chipul și asemănarea ei și avem la rândul nostru puterea de a materializa idei și sentimente.

„Porțile” spirituale se ivesc adesea în viața noastră și trebuie doar să le intuim și să avem curajul de a le traversa, curajul de a accepta transmutarea. Și către ce altceva vom trece dacă nu spre a fi mai buni și mai înțelepți. Într-o lume în care umbrele ne înconjoară tot mai mult, să nu lăsăm să se stingă lumina!

Text și foto: Mircea Trifan

DESCOPERĂ ȘI:
Oameni și locuri | Alpii, o incursiune imagistică de sezon | galerie foto

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.