Cele mai multe bancuri vin din viața reală și unele reușesc chiar să aibă o largă răspândire, fără să li se mai cunoască originea. Multe poante rămân însă cunoscute doar în cercuri mici de prieteni și ar fi păcat ca unele, destul de hazlii, zic eu, să nu ajungă și pe la alții. Pentru că în perioada de iarnă ne încălzim trupul și sufletul cu un vin cald și un foc în sobă (cei norocoși), umorul nu poate lipsi nici el ca mijloc de relaxare la sfârșit de an. În plus, râsul e vindecător. Și, în caz de vreo răceală de sezon, e un remediu potrivit.
Cine nu-și amintește cu drag programul umoristic de Revelion la TV… Urmând cumva tradiția acelor emisiuni de varietăți, vă aduc din nou la cunoștință câteva întâmplări din viața personală, trăite alături de oameni frumoși și unici în felul lor, pe care îi salut și care sper să nu se supere că i-am pomenit aici cu simplul motiv de a râde împreună cu ei și cu scornelile lor simpatice.
Piticu’
La începuturi în Germania eram o gașcă faină de români la servici, colegi care mai de care mai diverși. Cristi, zis Piticu’, era unul din ei. Cristi era cu adevărat mic de statură și slab. Pe lângă toate astea nu știa o boabă germană. S-a întâmplat într-o zi să fie chestionat în birou asupra unui eveniment rutier. Pe lângă șef mai erau prezenți și câțiva din echipă. Cristi lovise ceva cu mașina de serviciu și trebuia să explice șefului ce anume.
Începe el și gesticulează cu mâinile, fața lui căutând parcă mereu o expresie care să-l ajute în străduința sa, iar toată scena arăta ca un joc de mimă. Colegii se prăpădeau de râs și niciunul nu se sinchisea să-l ajute cu vreun indiciu. În cele din urmă, enervat de situație, Piticu’ se concentrează și exclamă: „Șef, Bambi!”. Ce altă soluție mai bună pentru a descrie o căprioară?! Mare om Piticu’!
Care-i care?!
Alte timpuri, altă gașcă… În care erau prezenți doi Andrei. Ca să nu apară confuzii, unuia i s-a spus Andrei Pleată, pentru că, logic, avea pleată. Iar celuilat, din motive evidente, i-am spus Andrei Chelu’. Desigur că, de-a lungul timpului, s-a întâmplat ca Pleată să fie tuns scurt și Chelu’ să aibă părul lung…
Vasiliu
Cu Vasiliu am fost colegi de lucru în Germania. Fiind nou în branșă, mă suna totdeauna când pățea ceva sau nu se descurca în vreo situație. Dar niciodată nu începea cu subiectul, ci cu un lung șir de înjurături, din cele mai colorate pe care le conține limba română. Eu țineam telefonul la distanță de ureche vreme de un minut sau două, crucindu-mă de ce auzeam, iar apoi îl întrerupeam: „Vasile, de ce m-ai sunat de fapt?”
Omul nostru e din Maramureș, ca și mine, și, deși n-o face des, îi place să călătorească. Doar că are un cusur în privința asta. Dacă îl întrebi pe unde a fost, e confuz. La el orientarea geografică e opțională și ușor deficitară. Localizează destinația foarte aproximativ și confundă locurile. Când îl întrebam unde a fost, Vasile răspundea ceva de genul: „Poi… am traversat o trecătoare, erau acolo munți mari și lacuri”. „Bravo, Vasile, i-am zis, tocmai ai descris orice loc din Alpi!”
Ja, ja!
Susane a fost o colegă a soției mele pe când lucra în Germania. Susane era din Ungaria. La angajare, i-au pus, firește, câteva întrebări. „Susane, știi germană?” Susane, foarte sigură pe ea: „Ja, ja!”. „Ok, Susane, câți ani ai?” Susane: „Ja, ja!”. Lucru sigur, Susane nu știa urmă de germană. Cineva probabil îi spusese înainte: „Orice te întreabă, zâmbește și spune da! Poate ai noroc și treci de primele trei întrebări”.
Aceași tactică o adoptase Marcel, prietenul meu, pe lângă care limba germană trecuse la fel de repede ca un tren de mare viteză. Pentru a se asigura că primește bacșiș de la clienți, zâmbea și el și spunea „Ja, ja!” la orice replică, bazându-se pe tonul conversației. Până într-o zi când nu a mai apreciat bine intonația și omul i-a zis contrariat: „Cum adică «da, da»?!” „Oh, nein, nein!”, s-a conformat repede Marcel.
„Cristi, Cristi”
După ce Zoli, prietenul meu, a venit și el în Germania, stând la povești, mă întreabă: „Mă, Mircea, ce tot îmi spun ăștia aici «Cristi, Cristi»?! Când mă întâlnesc cu ei, tot asta aud…”. „Ei, dragul meu, îi zic, bine ai venit în Bavaria! Ce auzi tu e «Griass di», adică pe nemțește «Grüss dich» și românește «Te salut»”.
Brișca buclucașă
Se spune că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” sau „nu strica orzu’ pe gâște”. La fel e și zicala: „nu desface conserva cu lama de la victorinox”. Pe când am ajuns noi la Sighet, eram rupți de foame. Ne-am pus frumos pe malu’ Izei și ne-am scos merindea. Eu, văzând un briceag pe pătură, l-am luat imediat și-am început să desfac cu cuțitul lui o conservă (nu erau pe vremea aceea în România conserve „smart” cu cheiță).
O umbră mare s-a profilat deasupra mea și o voce necunoscută a rostit sentențios: „Mă, tu cu victorinoxu’ meu desfaci conserva?!”. Era stăpânul briceagului. Nu-l cunoșteam nici pe el, nici pe „Victorinox”, dar am dedus că e vorba de cuțit. Am înghițit în sec, am șters lama lui Victor, sperând că nu l-am ciobit și i l-am întins. Îmi dădusem seama de importanța instrumentului după reacția omului, dar pentru mine fusese doar un briceag. Mi-a explicat Zoli mai târziu că Victorinox e un fel de totem în lumea montaniarzilor, la fel ca brișca ciobanului sau a pădurarului.
Așa l-am cunoscut pe Cristi, băiat de gașcă și care sper că până în ziua de astăzi m-a iertat, deși sunt sigur că m-a pomenit destul în cercul de prieteni ca „idiotul care mi-a maltratat cuțitul” . Ei bine, Cristi era glumeț nevoie mare și avea o vorbă: „Bă, io nu înțeleg cum vine expresia asta în engleză «over my dead body»… Adică «peste cadavrul meu mort». Poi dacă e cadavru, nu înseamnă că e deja mort?!”. Nu mi-am permis să-l contrazic vreodată, pentru că povestea cu briceagul era încă vie, așa că nu i-am spus că traducerea corectă era „peste corpul meu mort”, ceea ce are perfectă logică. Era însă expresia lui favorită și nu avea nimeni de ce să-i strice plăcerea.
Drojdia îngroașă gluma
Bunicu Gheorghe avea și el vorbele lui preferate și le repeta de câte ori avea ocazia. Printre ele era și următoarea, rostită totdeauna când plecam de la el: „Cătă casă, că n-aveți bani de ilesteu!”. Îmi plăcea de minune felul în care o zicea, deși abia 20 de ani mai târziu am aflat ce e ilesteul. Ironia face că, deși am aflat sensul cuvântului, expresia tot enigmatică a rămas: „Cătă casă, că nu aveți bani de drojdie!”. Cu siguranță cineva spusese asta pentru prima dată într-un anumit context, pe care nu-l mai cunoaștem, iar apoi vorba s-a propagat mai departe.
Exact ce spuneam la început: poantele au ca sursă evenimente reale, la fel ca legendele. Până la urmă important e să râdem, iar aportul principal este al povestitorului, de al cărui talent depinde efectul glumelor. Dacă nu am fost acel povestitor talentat, atunci sper că măcar v-am trezit amintiri similare din viața dumneavoastră, legate de întâmplări poate mult mai comice decât cele descrise în textul de față.
Al vostru, Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Întâmplări de pomină
