Așadar, cu Munții Bucegi ascunși între nori, trecem Pasul Bran, ajungând în Muntenia, respectiv în județul Argeș. Sosiți la cazarea din Câmpulung, nu găsim gazda acasă, ci câteva neamuri de-ale ei, un fel de comitet de primire trimis să ne întâmpine. Ne explică ei ce și cum și că proprietarul lipsește pentru moment, iar pe urmă, hai cu noi să luăm în primire camera.
”Camera” era mai mult un hol, iar paturile arătau de parcă le aduseseră dintr-o cazarmă dezafectată. Aspectul general era unul de spațiu încropit pe moment, iar așternuturile, deși curate, se vedea că trecuseră prin multe la viața lor. Omul reușise să obțină niște poze complet înșelătoare, fără ca măcar să folosească vreun program de editare foto, așa că la previzualizarea mea de pe internet locul arătase chiar bine. Una peste alta, ne aflam într-o casă țărănească, așa că am luat totul ca atare.
Aaa…, mai să uit că, după ce-au plecat oamenii, a apărut o pisică, prietenoasă nevoie mare, care ne-a ținut companie până a doua zi înainte să plecăm. Moment din care începe încurcătura. Ne trezim, dejunăm, după care îl sun pe proprietar: ”Bună dimineața, suntem gata de plecare…”. ”Bună dimineața”, răspunde el binedispus, ”totul a fost ok?”. ”Da”, îl mint eu. ”La cine vă las banii?” (comitetul de primire nu își asumase și rolul de comitet de plecare, așa că ne trezisem într-o casă absolut pustie). ”Îi puneți, vă rog, pe măsuța televizorului și o să îi ia mai târziu menajera”, îmi spune domnul. Zis și făcut, pun banii în locul indicat, ne luăm rămas bun de la noua noastră prietenă, pisica lipicioasă, și pe-aici ți-e drumul.
Ne îndreptăm încet spre Curtea de Argeș. Aspectul satelor de după Câmpulung e dezolant. Nu cred să fi văzut undeva în România atâta sărăcie, paragină și pustietate (poate doar în Delta Dunării, între Tulcea și Sulina, dar acolo chiar și sărăcia pare să aibă farmec). În timp ce traversam acest tărâm al nimănui, sună telefonul. E domnul de la pensiune. ”Alo…, unde ați lăsat banii, că menajera îmi zice că nu i-a găsit?”. ”Noi i-am lăsat unde ne-ați spus. Cu mai mult nu pot să vă ajut. În plus, fie vorba între noi, câtă încredere aveți în doamna menajeră?” ”Oh, nu mă îndoiesc de ea. E o femeie la locul ei”, răspunde dânsul foarte sigur pe el. ”Ei bine, poate ar trebui să începeți să vă îndoiți”, mă gândeam eu. ”După cum spuneam, fapta e consumată. E cuvântul meu împotriva cuvântului ei. O să trebuiască să vă las, pentru că sunt la volan și în plus avem un concediu de consumat. La revedere!”. Și am închis.
Peste câteva minute, telefonul sună iarăși. Tot el (și vă jur că aceste conversații au avut loc cu adevărat și în cel mai mic detaliu). ”Auziți, nu găsesc pisica. Ați luat-o cumva dumneavoastră?”. Eu: ”…??!! Nu domnule, cum să luăm pisica?!” ”Poi ea e prietenoasă și se atașează câteodată de oaspeți”, completează acuzatorul nostru. ”Vă rog frumos…”, îi răspund eu iritat, ”…să terminați cu prostiile! Dacă am fi luat cu noi acasă toate pisicile ce s-au gudurat pe lângă noi până acuma, am fi avut crescătorie de mâțe!” Și am închis din nou. Apoi mi-am dat seama că desfășurarea evenimentelor putea să ducă la o singură concluzie logică: pisica fugise cu banii !!!
Nu știu dacă vă vine să credeți, dar omul nu cedase încă. După ce ne-am întors din excursie, fiind deja în Baia Mare, mă sună a treia oară. ”Îmi pare rău că am avut încredere în dumneavoastră…”, dar eu îl întrerup imediat: ”Dacă mai sunați încă o dată la numărul ăsta, vă reclam la poliție!” ”Ba eu vă reclam!”, se rățoiește el. ”Și să știți că asta nu rămâne așa!” Ba da, exact așa a rămas și nu am mai auzit de el în vecii vecilor, amin. Desigur, având în vedere acest al doilea fiasco, ați putea spune că nu prea mă pricep la ales pensiuni. Și ați avea dreptate. (va urma)
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | O tură de aventură (I) | foto
