Lavița din bucătăria bunicii era pentru noi ca o cutie a Pandorei, unde speranța și promisiunea surprizelor plăcute stăteau bine cuibărite. Bunica era stăpâna laviței și păzitoarea comorilor ascunse în ea. Acolo se așeza când stătea în bucătărie și de acolo scotea ocazional câte o ciocolată cu care să ne recompenseze cumințenia. În mod ciudat, atunci când bunica nu era prezentă iar noi ne furișam și deschideam capacul laviței ca să privim înăuntru și să ne însușim orice ar fi fost în ea, nu găseam nimic. Magie!
Eram atunci în anii ’80 ai secolului trecut, iar bunica, având neamuri prin străinătăți, primea pachețele cu dulciuri și alte alimente necunoscute nouă pe vremea aceea. Mirajul occidentului ni se prezenta pentru prima dată sub forma unor ambalaje exotice al căror conținut oferea gusturi inedite. Cu văru-meu împărțeam orice. Frățește, bineînțeles, cu mențiunea totuși că el era ”fratele” mai mare. Viteza cu care Victor ”savura” o ciocolată sau o înghețată era net superioară în comparație cu a mea (bine, recunosc, eu sunt un fel de rumegător, iar o masă de-a mea durează cât o zi lungă de vară).
Când el termina, eu mai aveam cel puțin o jumătate de porție. Se uita lung la mine, cu niște ochi de cocker spaniel și un zâmbet tâmp și spunea: ”Mircea, poți să faci ceva pentru mine?”. Întrebarea era strategică, pentru că te așteptai să îți ceară ceva important, pe când colo el doar voia să-i mai dau și lui din exact același lucru care, în urmă cu puține secunde, dispăruse aproape nemestecat în străfundurile gâtlejului său. Poi cum să nu faci măcar atâta pentru om… Un refuz în asemenea situație ți-ar fi adus, și pe bună dreptate, stigmatul de om zgârcit. Lucru sigur, Victor a avut grijă ca eu să nu consum prea multe dulciuri, gândindu-se probabil la sănătatea mea de mai târziu.
Asemenea laviței, cămara bunicii era un adevărat tărâm al Narniei. Dulcețuri, prăjituri și cine mai știe ce alte bucate care îți lăsau gura apă. Dar, credeți-mă, oricât ar fi fost ele de grozave, nu erau așa de bune ca atunci când ne băgam acolo fără știrea cuiva și prădam din ele atât cât credeam noi că ”nu se vede”. Normal că se vedea, iar bunica ne mustra cu un ton prietenos: ”Mă, împielițaților, nu vă dă bunica tot ce vreți voi?! ”. Ba da, ne dădea, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, că era bună și din cale afară de iubitoare. Ne făcea de mâncare tot ce ne poftea inima.
Eu, vegetarian precoce, nu suportam carnea, dar, sub privirile iscoditoare ale bunicii și ale părinților, o molfăiam până la refuz, apoi o țineam în gușă, ca păsările, până când, scăpat de vigilența urmăritorilor, reușeam să fac îmbucătura dispărută pe undeva, numai să n-o înghit. Victor, în schimb, înfuleca orice se nimerea în blid. Bunica și maică-sa, speriate de nesațul pruncului, își puneau mâinile în cap și exclamau: ”Victor, ia și cu pâine, să te saturi!!!”.
Coca (pentru că așa era poreclită bunica) ne servea cu masa și atunci când deja ajunseserăm handralăi mari, deși îi spuneam că ne descurcăm și singuri. Să ne pună în farfurie i se părea firesc, pentru că în ochii ei rămâneam pe vecie nepoții ei dragi.
Și uite că de la acea laviță am ajuns să pomenesc multe alte lucruri. Așe e omul când pică pe gânduri. Ce gânduri, însă, și ce amintiri frumoase…
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Melancolii, nostalgii și alte doruri
