Povestea următoare e din Bihor, dar adevărul e că putea la fel de bine să fie din Maramureș. E despre un om ce aparține altor timpuri și poate unei alte dimensiuni. Un spirit al locului care a înțeles subtilitățile vieții, a devenit înțelept, dar a rămas modest.

Pe Gheorghe Burtic l-am găsit la moara veche din comuna Roșia, o localitate aflată între munți, la nord de Țara Beiușului. Întorcându-ne de la Peștera Meziad, ne-am oprit să vedem moara, aflată chiar lângă drum. Eram doar noi, sau cel puțin așa am crezut…

Moara e închisă. Ne perindăm pe afară, admirăm obiectele țărănești din lemn expuse peste tot, apoi pietrele de moară și cuptorul din lut. Totul arată ca un mic muzeu țărănesc. Moara din lemn are două roți, una mare de tot și una micuță, iar ansamblul seamănă cu un mecanism de ceas. Facem câteva fotografii, apoi ne urcăm înapoi în mașină.

Afară, venind spre noi, văd un bătrânel mergând în toiag și făcându-ne semn să stăm pe loc. Parcă apăruse din neant. Nedumerit de aspectul lui sărăcăcios, nu știu cum să reacționez. Cobor, îi dau bună ziua și aștept să văd ce treabă are cu noi. „Măi fecior”, zice el, „vrei să vezi moara ?”. „Dumneavoastră vă ocupați de ea?”, îl întreb eu. Dar, așa cum aveam să constat pe parcurs, moșul nostru nu băga în seamă întrebările al căror răspuns îl considera evident.

Între timp facem cunoștință. „Vă țineți bine”, îi spun. „Câți ani aveți?” „Câți îmi dai?”, se uită el la mine, încântat de jocul ghicitului. „Să tot aveți 90…”, estimez eu. „Bravo!”, reacționează el entuziast. „Am 92 de ani, ai nimerit-o bine. Să știi că majoritatea îmi dau 80 și ceva”. „Asta nu-i rău”, mă hazardez eu, „înseamnă că arătați mai tânăr”. Bătrânul nu e însă măgulit. Înțeleg tot mai repede că e un om al concretului, al cuvintelor puține, alese cu grijă.

Mă ia de braț și mă trece drumul. Ajungem toți trei în fața morii, iar el deschide ușa cu o cheie veche, ruginită. „Moara asta are mai bine de 100 de ani! E singura moară rămasă aici în zonă”, ne lămurește el. „Poftiți înăuntru!” Ne izbește imediat un miros de încăpere tipic țărănească, atmosfera fiind în perfectă concordanță cu vârsta clădirii. Interiorul pare mai mult un spațiu de locuit decât incinta unei mori. Pe bârnele din lemn și pe pereți stau fixate farfurii tradiționale. Badea Gheorghiță observă că îmi plac. „Când mai vii pe aici îmi aduci și tu una! Să ai și tu o farfurie la moara cu noroc”. Așa îi spune el morii. „Promit să vă aduc un exemplar din Maramureș”, spun eu încântat.

Dar el își vede mai departe de gânduri: „Cine conduce?”, ne întreabă, ca și cum ar fi citit un chestionar. „Mașina eu, în casă ea”, arăt eu spre Dana. Bădica nu râde. E treabă serioasă ce pregătește el. Îmi arată o biblie așezată pe masă și zice: „Pune mâna acolo!”. Mă conformez. „Dumnezeu să vă ocrotească și să vă ferească de accidente!”, declară el într-un ton bisericesc. „Iar acuma lăsați și voi moșului câțiva bănuți, că pensia îi mică și baba mi-i bolnavă”. Eu caut în portofel și dau să scot o sumă, pe care, sub privirile sugestive ale neveste-mii, o dublez. Se vede bine că omul are durerile lui, însă le ține bine ascunse.

Nu se arată vesel, dar nici nu se plânge. Le-a văzut pe toate și nu mai are așteptări. În cele din urmă, implicarea mea turistică mă face să întreb: „Primăria nu vă ajută să întrețineți moara?” „Auzi”, răspunde gazda noastră, „mai degrabă te rogi la Dumnezeu, că poate așa s-or întâmpla lucrurile mai repede…” Ce să mai zic. Gheorghiță Burtic are felul său unic de a lămuri lucrurile. În cele din urmă ieșim.

Domnul Burtic are grijă să ia cu el vioara cu goarnă, așa-numita „hidede”. După rolul de morar și cel de preot, acum intră în cel de muzicant. Instrumentul e parcă de-o vârstă cu moara, dar sunetele pe care le scoate au o rezonanță aparte. Cântecul e unul rapid și vesel. Îl întreb ce e. „Polka”, răspunde el scurt. Picioarele mele se mișcă de la sine, mă ridic ca și vrăjit și încep să dansez, bătând din palme. Lăutarul ține ritmul constant și prelungit. La cum se mișcă pe corzi, degetele lui nu par să fi îmbătrânit o dată cu el.

„Ce cântec mai știți?”, îl provoc eu. Fără să zică ceva, schimbă repede melodia cu una la fel de antrenantă. Eu nu recunosc piesa, însă Dana, auzind acordurile, zâmbește și începe imediat să acompanieze vocal:

”Zărzărel, zărzărea,
Zărzărică, zărzărea,
Pe la poarta mândrii mele,
Ionel trecea…”

Deși timidă din fire, euforia momentului o prinsese și pe ea. „Uite că știe versurile!”, se arată moșul mândru de cunoștințele ei, la fel ca atunci când eu îi ghicisem vârsta. Eram, așadar, vrednici și pe placul domniei sale.

Înainte să ne despărțim, ne mai roagă ceva: „Să-i mai aduceți moșului, când veniți, o kilă de zahăr”. „Aducem, cum să nu.” Eu mă uit la papucii lui rupți peste tot. „Ce mărime purtați?”, întreb arătând spre încălțămintea lui. „44”, zice el. „Perfect, exact mărimea mea. Data viitoare vă aduc niște ghete.” „Adu, dragu meu… Da’ unde vă întoarceți voi acuma?”. „La Borod”, îi spunem noi. „Dumnezeu să-i țină sănătoși pe toți borodenii voști!”, binecuvântează el.

Așa l-am cunoscut pe Gheorghe Burtic, păzitorul Morii din Roșia și păstrător al unui altfel de-a fi. Tezaur viu, om veșnic printre oameni trecători, ecou încă puternic al unor vremuri care se estompează tot mai mult… Și-apoi, vorba dânsului, să dea Dumnezeu să nu se prăpădească moara și tot El să dea administrației locale mintea cea de pe urmă!

Text, video și foto: Mircea Trifan

CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | De-ale Viorichii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.