În 1997 aveam șaptesprezece ani. Eram tânăr și neliniștit, vorba serialului. Am auzit că la Cluj urma să cânte Phoenix. În minte mi s-a fixat imediat gândul că nu puteam să pierd așa ceva, cu toate că plecatul la Cluj se încurca bine de tot cu orele de școală. Știam foarte bine că mama nu m-ar fi lăsat să merg nici în ruptul capului, așa că singura soluție rămasă era comiterea a două infracțiuni simultan: absența nemotivată de la ore și fugitul de-acasă, ambele cu consecințe pe care puteam să mi le imaginez, dar pe care eram pregătit să le suport având în vedere miza. Așa că mamei i-am lăsat un bilet pe care am scris exact așa: „Dragă mamă, am plecat la Cluj să-i văd pe Phoenix. Știu că dacă mi-aș fi cerut voie nu m-ai fi lăsat, iar asta e o ocazie pe care nu pot s-o ratez. Sper să mă înțelegi!” (nu m-a înțeles deloc, după cum aveam să aflu mai târziu).
Odată ajuns la Cluj, emoția întâlnirii cu formația Phoenix a depășit-o cu mult pe cea a vinovăției cauzate de fuga de acasă. Concertul avea loc în aer liber. Am avut noroc și am prins loc în primul rând, fapt din care au rezultat trăiri extraordinare dar și pierderea auzului timp de jumătate de oră după concert. Pe scenă, toți membrii consacrați ai trupei, mai puțin Baniciu. Și-au cântat ei strașnic, așa cum au făcut-o întotdeauna, de ne-au zbârnâit urechile și ni s-a făcut pielea de găină. Pe „Ciocârlia”, Nicu Covaci ne-a demonstrat că s-a născut cu chitara în mână, Ovidiu Lipan a bătut tobele de parcă voia să le rupă, basul lui Kappl a făcut ca inimile noastre să bată mai alert, iar Mani Neumann, deși e neamț get-beget, a cântat la vioară mai ceva ca un autentic și virtuos ceteraș român. Un spectacol desăvârșit.
În Baia Mare m-am întors cu mare bucurie în suflet în urma experienței avute, dar și cu teamă la gândul repercusiunilor. Mama nici nu m-a urecheat, nici nu m-a certat, dar mi-a oferit o privire care m-a durut mai tare decât orice bătaie. Și acum o văd, stând în holul apartamentului, eu smirnă în fața ei, iar ea uitându-se la mine ca și cum aș fi provocat o mare nenorocire. O dezamăgisem dincolo de cuvinte. Cu toate că Phoenix fusese și o formație a generației ei, instictul de părinte cu spirit educativ și standarde morale avusese de câștigat (de altfel, mama a fost educatoare), iar eu asta trebuia să înțeleg din toată povestea: așa ceva nu se face.
Dar, așa cum bine a spus cineva, e mai bine să regreți ceva ce-ai făcut, decât ceva ce n-ai făcut. Și nu cred că mi-aș fi iertat vreodată să nu fi văzut pe viu acest reper al muzicii și spiritualității românești, o trupă ale cărei acorduri și texte au făcut fără îndoială ca România să fie mai bună și mai frumoasă.
Omagii lui Nicu Covaci, cel care a fost focul călăuzitor al formației și al multor alte spirite libere.
Mircea Trifan
Sursă foto: Facebook / Nicu Covaci
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Turist în propriul oraș | galerie foto
