Pentru a nu aluneca pe o pantă ce poate duce la concluzii greșite, doresc să mă explic, spunând că în povestirile mele sunt doar unul din protagoniști și nicidecum personajul principal ce-și arogă atenție sau vrea să dezvolte un cult al personalității. Experiențele mele pot fi, în linii mari, ale oricui, iar ceea ce în mod fericit, zic eu, se poate intui aici este un spațiu comun al trăirilor omenești, o comunitate, să-i spunem, legată prin caracteristici pe care viața ni le atribuie în egală măsură tuturor: situații diverse, întâmplări, aventuri, dezamăgiri profunde sau bucurii explozive. Toate transformate mai târziu în amintiri…
… așa cum e cea în care, alături de bunicul Gheorghe, stăteam pe peronul gării, așteptând trenul care să ne ducă la Tășnad. Bunicul era priceput în ale trenurilor, pentru că fusese mecanic și conductor de locomotivă, iar eu eram fascinat de aceste dibace mașinării ce ne purtau agale pe drumuri din fier.
Mai ales că ne duceau la Sărăuad, acolo unde am descoperit pentru prima dată fascinația vieții de la țară și unde ne așteptau totdeauna Irina, sora bunicului, și bărbatul ei, Tibor. Amândoi caractere calde, răbdătoare și puse adesea pe șagă, așa cum îi șade bine omului de la țară. La atmosfera primitoare contribuiau și fiicele lor, Delia și Terica. Cea din urmă păstrase mai bine în comportamentul ei autenticitatea țărănească, pe când Delia, fiind profesoară, era ceva mai ”domnită”, fără să-și fi pierdut însă modestia și bunul simț.
Fac o mică paranteză, pentru a stabili locul: Sărăuadul se află în județul Satu Mare, lângă (mai sus numitul) Tășnad, orășel cunoscut pentru băile sale termale și uneori confundat nominal cu mai celebra stațiune Băile Tușnad din județul Harghita.
Continuând firul poveștii, menționez că eu, fiind crescut la oraș și neavând bunici care să locuiască la sat, mă găseam la Sărăuad într-o lume cu totul nouă, de-a dreptul magică. M-am simțit totuși de la bun început în elementul meu și m-am comportat pe măsură: niciun cotlon al gospodăriei n-a rămas neexplorat și tot spațiul respectiv a devenit un loc de joacă. Roaba se transformase într-un vehicul pe care îl manevram cu hotărâre prin toată curtea, câinii, pisicile și găinile erau (spre disperarea lor) mascotele mele, iar ustensilele specific țărănești căpătau dintr-o dată un cu totul alt rol decât acela pentru care fuseseră concepute. Eram liber să-mi consum energia și nebuniile copilăriei, cu alte cuvinte trăiam o poveste pe viu.
Apoi, într-o zi, am ajuns în spatele casei, acolo unde eu credeam că tărâmul meu magic se termină. Ei bine, nu era așa. După acea poartă am descoperit… LIVADA! Atât de mare încât părea să nu aibă sfârșit; atât de deasă încât soarele abia pătrundea printre coroanele pomilor. ”Așadar”, mi-am zis, ”de aici proveneau merele și prunele acelea cu gust de paradis…”.
Unchiu’ Tibor mă lua cu el în căruță, ca apoi să purcedem cu treabă prin sat, trași de bidiviul nostru mândru. Mândru eram și eu nevoie mare, căci nu era lucru mai frumos decât să mă văd plimbat cu ștraful. Dacă îmi mai dădea unchiu’ Tibor să țin și de frâiele căpăstrului, atunci eram în al nouălea cer. ”Țuruc niee!” îi striga Tibor calului, semn că acesta trebuia să dea înapoi (mai târziu am făcut analogia și mi-am dat seama de unde venea expresia: ”zurück” înseamnă în germană ”înapoi”, varianta românească fiind cel mai probabil o reminiscență a stăpânirii Ardealului de către Imperiul Austro-Ungar).
Mătușa Irina era o femeie bine întremată, se îmbrăca tot timpul cu fuste și cămăși simple țărănești și nu-mi aduc amine ca vreodată să nu fi purtat batic. Făcea o pâine pe vatră de stătea mâța-n coadă. Când era gata, pita n-o tăia pe masă. O cuprindea cu un braț, sprijinind-o de șold, iar cu cealaltă mână, în care avea un cuțit mare cât casa, tăia cu pricepere feliile una câte una. Cât despre mămăligă, ieșea la fel de rotundă ca pita și era bine închegată, iar pentru tăierea ei se folosea musai o bucată mai lungă de ață și nimic altceva. Poi mai văzusem eu asemenea grozăvii?! Mătușa se uita la mine și zâmbea încântată, fiindcă mă vedea atât de absorbit de lucruri ce pentru ei erau absolut firești.
Îmi plăcea la nebunie să merg la cișmeaua din mijlocul satului și să aduc apă într-un canceu vechi din tablă care, pentru mine, făcea parte din obiectele prețioase ce reprezentau noul univers în care mă aflam. Bineînțeles că nimeni nu se baza în mod real pe acea cantitate de lichid prețios adusă de pruncu’ Mircea (oricum, până ajungeam acasă, jumătate din conținut era vărsat), însă important era însuși ritualul purtatului de apă.
Ajuns acasă de pe ulițele satului, mă urcam de multe ori în podu casei și mă băgam în claia de fân, iar dacă mă striga cineva mă făceam că nu aud și stăteam ascuns până mă umfla râsul și mă dădeam singur de gol.
Vacile veneau de la pășune și, ajungând în sat, se ducea fiecare la poarta ei, fără să le mâne cineva. În general știau foarte bine unde locuiesc, dar faptul că uneori se întâmpla ca vreuna să mai greșească adresa ne-a lăsat pe noi cu binecunoscuta expresie: ”te uiți ca vițelul la poarta nouă”.
Bunicul din partea mamei se născuse și el în județul Satu Mare, la Sânmiclăuș, aproape de Carei. Făcea parte din numerosul și mândrul neam al orhenilor, oameni înstăriți și proprietari de pământuri. Doar bunicu rămăsese om simplu, țăran ajuns în cele din urmă să lucreze în măruntaiele pământului la mina Ilba din Maramureș. Iar apropo de proveniență, pe mine m-a distrat întotdeauna din câte colțuri ale țării s-au putut aduna ai mei: bunica din partea mamei venea de la Râșnov, din județul Brașov, maică-mea se născuse și făcuse școala primară la Sibiu, bunica din partea tatălui era din Tulcea, iar bunicul Gheorghe, așa cum deja am menționat, se trăgea de pe meleaguri sătmărene. Ce am rămas eu? Un maramureșean de ocazie, cu sânge de circulație națională.
Plăcerea lecturii am descoperit-o, ceva mai târziu, tot la Sărăuad. Stăteam întins pe târnațul casei și sorbeam povestiri precum ”Moby Dick” sau ”O călătorie spre centrul Pământului”, trăind la maxim fiecare moment al întâmplărilor. Delia se bucura de noua mea pasiune și se asigura tot timpul că am la dispoziție următoarea carte interesantă.
Universul copilăriei, în fapt și imaginație, se desfășura aici cum nu se poate mai potrivit. Iar acest univers mi-a rămas bine întipărit în minte, atât de bine încât am vrut tot timpul să-l regăsesc, tânjind de atunci să locuiesc la țară. O dorință care, peste mulți ani, s-a împlinit. Dar nu așa cum sperasem eu, căci între timp și eu, și lumea ne schimbaserăm deopotrivă…
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Lavița
