Să vă spun două faine, de la țară, așa cum s-au mai întâmplat și s-or mai întâmpla și de-acuma înainte…
Bella & Charlie
Ne pregătim într-o zi să mergem la Oradea. Pentru că pe una din pisici, Bella pe numele ei, nu apucasem încă să o sterilizăm și pentru că motanul nostru, de fapt fratele ei mai mare, îi făcea curte insistent, ne-am hotărât să o închidem în grajd până venim înapoi. I-am pus înăuntru cele trebuincioase și-am plecat. Nu înainte de a o ruga pe Viorica să fie atentă să nu scape mâța de acolo sub nicio formă. „Nu vă temeți, că nu iese-n veac până-s io aci!”, zice foarte sigură pe ea.
Noi, cu urme de îndoială asupra angajamentului ei, ne-am dus totuși în treaba noastră, după care, ne-am întors acasă. Înainte să spunem ceva, soacră-mea vine spășită și ne anunță : „Vai, nu știu cum am făcut, c-o ieșit mâța!” „O, mamă soacră”, m-am gândit eu râzând în sine, „tocmai dumitale să ți se întâmple așa ceva…”.
Mă duc și deschid ușa la grajd și, ce să vezi, motanul Charlie era înăuntru, total relaxat și pe jumătate adormit. „Ei drăcie”, zic, „asta-i bună! A ieșit pisica și-a intrat motanul. Dar tot e bine, că măcar nu s-au întâlnit să facă prostii”. Mă înșelam însă amarnic. Am descoperit că de fapt și pisica era înăuntru, pitită pe undeva, dormind și ea. Atunci am priceput grozăvia. Viorica își făcuse de lucru în grajd, iar motanul, șmecher, se strecurase înăuntru. Crezând că mâța fugise afară (nu cunoaștem circumstanțele acestei închipuiri), Viorica a închis repede ușa să nu iasă și motanul. Atât doar că pisica nu ieșise și ce nu trebuia să se întâmple s-a întâmplat.
Ei bine, ce altă concluzie să tragem decât aceea că Viorica noastră dragă ne-a dat un nou prilej de veselie și poate șansa să creștem și mai multe pisici. Iar eu am să rămân veșnic în amintire cu imaginea lui Charlie așezat în poziția Sfinxului, întruchipare a pasivității absolute, savurându-și tacit victoria.
Minte de găină
Iar acum întoarcem reflectoarele asupra noastră, cei mai tineri. Căci nici noi nu suntem scutiți de la boroboațe. Așa se face că într-o seară, când încă mai era lumină afară, ne apucăm noi să băgăm găinile la culcare și vedem că trei din ele au scăpat pe-afară. Încercăm așadar să le mânăm cu răbdare către coteț, dar lor nici că le pasă și tot în altă direcție o apucă. „Dana”, îi spun neveste-mii, „musai să le prindem cu mâna!”.
Zis și făcut, eu mă iau după două găini odată, una îi rămâne Danei. Și le alerg eu în toate părțile, trag două trânte, una pe dreapta și una pe stânga, căci plouase și pământul era umed. Apoi o luăm în linie dreaptă ca la atletism: 50 de m sprint. După o curbă strâmtă și un ultim efort, prind o găină și o pun imediat sub braț. Cu un instinct desăvârșit și cu un reflex pe măsură, agăț din mers a doua găină și o așez sub celălalt braț. Apoi, triumfător, mă întorc către casă. Dar nu apuc să fac doi pași, că îmi strigă Dana: „Pune jos găinile!”. „Ha?!”, exclam eu dând din cap și ridicând umerii în semn de maximă nedumerire: ”Cum să le las, că abia le-am prins?!”. „Lasă-le, că nu-s ale noastre!”, mă anunță Dana de la distanță.
Eu rămân câteva momente perplex. Mă uit rușinat în jur, să văd dacă observase cineva toată tărășenia, pe urmă las găinile încet jos, le bat ușor pe spate și le urez drum bun către adevărata lor casă. Apoi mă duc la Dana și la Viorica și ne punem toți pe un râs cum nu s-a mai văzut. Se întâmplase că, în timp ce eu fugăream găinile, Dana le numărase pe ale noastre și constatase că erau toate. „Poi bine tu”, îi spun eu contrariat, „nu le-ai putut număra înainte să ne apucăm de nebuni să alergăm după găinile altora?!”. Dar fapta era consumată și o altă ocazie de a râde sănătos se ivise.
Așa e la țară. Neprevăzutul și Aventura pândesc pe la colțuri, frecându-și mâinile de bucurie atunci când mai pricinuiesc câte o poznă.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Marea evadare
