Aici, unde stau, nu trebuie să caut distracția, mă găsește ea pe mine. Trăiesc într-o lume a evenimentelor neprevăzute, care pe urmă mă lasă perplex. Și vă jur pe ce am mai sfânt că tot ce-am povestit până acum e complet adevărat și s-a întâmplat în cel mai mic detaliu. Astăzi, continuând oarecum seria cu întămplări de-ale bătrânilor, îi acordăm exclusivitate Viorichii, adică soacră-mii, care, ajunsă la o vârstă venerabilă, e încă foarte activă și vivace, deși voința ei nu e totdeauna în concordanță cu puterile dânsei.
Așadar, ce pățim noi într-o după-amiază târziu, la câteva zile după anul nou. Fiind în cameră cu Dana, auzim de afară strigăte disperate: „Danaaaa! Danaaa!”. Era Viorica. Vai de mine, a pățit ceva! Ieșim repede afară, ne uităm în stânga și-n dreapta. Nici urmă de ea. O strigăm, nu răspunde. În cealaltă casă nu e sigur, pentru că strigătele s-au auzit clar de-afară. No, îi bai, zic în gândul meu! Dana și cu mine ne împărțim strategic, ea merge să verifice în fața casei, eu în spate. În timpul ăsta o strigăm în continuare. Tot nimic. Eu ajung la vale, în spatele ocolului, scanez repede malul și apa. Mă mai uit o dată, să fiu sigur. Apa nu e mare, deci nu e nicio șansă să fi picat acolo și să nu o văd. Mă uit în stânga sub nuc, mă uit în dreapta spre ograda găinilor. Văd roșteiul (poarta) deschis. O fi acolo.
Când să pornesc să verific, mă strigă Dana: „Hai că-i aici!”. Mă întorc în ocol. Dana e acolo, dar nu și Viorica. Ce înseamnă „aici”, mă gândesc?! Unde e? Ajung lângă Dana și o văd pe soacră-mea înghesuită în micul spațiu dintre casă și cotețul găinilor, încercând să recupereze o găină rătăcită. Asta fusese urgența. Pentru asta ne stătuse nouă inima în loc și ne făcusem scenarii tragice. Și acuma mă întreb: de ce nu răspunsese chemărilor repetate pe care cu glas atotputernic i le adresaserăm?! Fusese cumva o păcăleală în avans pentru întâi aprilie sau o joacă neanunțată de-a v-ați ascunselea? Sau poate o nevoie mascată de atenție, cum ar putea spune gurile rele.
După ce le-am recuperat pe amândouă, pe Viorica și pe găină, ne-am retras fiecare pe la casele lui, noi în camere, găina în coteț. Aflându-ne înăuntru, mă uit pe geam și o văd pe Viorica plecând de acasă. O întreb pe Dana: „Da’ unde mere maică-ta?”. „Mere pân’ la Cula”, zice ea. Cula îi un vecin care stă peste vale de noi, două case mai sus. Ca să ajungi la el, trebuie să ieși la drum, să treci podul și să mai mergi vreo 300 de metri.
Fiind început de ianuarie, la ora 17 e deja întuneric. Viorica plecase pe înserate și s-a întors pe la opt seara, într-o beznă absolută. La drum, un stâlp de iluminat funcționează, altul nu. Cam tot așa cum pusese steagurile Pristanda în „O scrisoare pierdută”. De la pod și până la casa noastră nu există nicio sursă de lumină. Apare în final Viorica și intră în cameră la noi. „Mamă soacră”, îi spun, „după ce nu ți-ai luat o lanternă cu dumneata?!”. Și acum, țineți-vă bine, vine răspunsul ei: „D-apoi că numa’ m-am dus și-am venit!”. No, acuma înțelegeți dumneavoastră ce vreți din asta.
Există vorba aia: „cine n-are bătrâni, să-i cumpere”. Dar și cine îi are, apoi numa’ să te ție inima și capul, că ei de aceea au fost lăsați pe Pământ să te treacă prin toate focurile, să sfideze orice logică, să-ți facă nervii praf, iar atunci când tu, după o lungă abținere, izbucnești și le spui ce-ai pe suflet, ei se uită nevinovați la tine și într-o senină mirare îți spun: „Vai, dragii noștri, da’ ce-i cu voi că sunteți așa nervoși?! Cred că ar trebui să mergeți la un control psihiatric. Noi am fost și uite ce bine ne-a făcut!”.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare
