Dragoste cu forța nu se poate, dar haine da. De ani de zile, între mine și nevastă-mea se duce un conflict pe acest subiect, conflict care nu pare să aibă șanse de aplanare în viitorul apropiat. La început am fost foarte tranșant și i-am dat de înțeles că nu sunt vreun dandy care să-și înnoiască mereu garderoba. Dar chiar și așa mă trezeam cu surprize în dulap.
Când ea spunea: „Mă duc până în oraș să mă uit, așa, prin magazine, chiar dacă nu cumpăr nimic”, era clară treaba. „Nimicul” era reprezentat la final prin diverse obiecte vestimentare, din cele care i se păruseră ei necesare. Chiar dacă mai aveam acasă destule din gama respectivă, ea le achiziționa pentru că „au fost la reducere”, unul din motivele invocate pentru a se justifica.
„Am 20 de tricouri deja, cel puțin!”, îi spun eu exasperat. „Nu-i adevărat, exagerezi !”, ripostează ea. Moment în care eu mă duc la dulap și număr 22 de tricouri, fără să pun la socoteală cele de tip polo și cămășile cu mânecă scurtă, care erau pe umerașe. „Timp de o lună”, zic , „pot să port în fiecare zi altul!”.
Și, uite așa, cu orice articol de îmbrăcăminte, sport sau casual. Pentru că mă scandalizam tot mai des, a început să facă strategii: „Uite, dacă nu-ți place sau nu ți-e bun, îl duci înapoi”. „Da?! Eu îl duc înapoi?!”, răspundeam eu contrariat. Nevastă-mea se uita la mine mirată, de parcă aș fi spus o enormitate. Desigur că eu trebuia să-mi pierd vremea, returnând o haină cumpărată de ea și de care nici măcar nu avusesem nevoie.
O altă șmecherie era să le pună între celelalte haine ale mele, în ideea că n-o să-mi dau seama că e vorba de un articol nou de îmbrăcăminte. Sau le ascundea, ca apoi să mi le arate când ea considera că eram „pregătit”. Oricum, eu cedasem deja. Eram nevoit să accept ceva ce nu puteam să schimb. Când mai scotea ceva nou de prin sertare, mă pufnea râsul.
Cu altă ocazie, aflându-mă deja cu trei perechi de pantaloni de trening în dressing, o găsesc pe Dana mea cercetând amănunțit o nouă pereche, într-un magazin cu articole sportive. Mă duc val vârtej către ea, mă opresc și o întreb retoric: „Ce ai de gând cu pantalonii ăia?! Nici măcar să nu te gândești!”. Nevrând să generez o scenă acolo, am făcut stânga împrejur și am ieșit. Fără să las totuși lucrurile în voia sorții, am scos telefonul, am sunat-o și i-am zis: „Dacă tu ieși cu pantalonii ăia din magazin, când ajungem acasă îi pun în fața ușii pe post de preș și mă șterg cu ei pe papuci!”. N-a mai luat treningul. Bine…, nu l-a mai luat atunci, pentru că de Crăciun am primit oricum o pereche nouă.
Dar cea mai tare fază a fost când m-a sunat într-o zi și mi-a zis așa: „Uite, sunt în oraș, ți-am găsit o vestă faină, călduroasă, numai bună de luat în spate la munte”. „Draga mea”, o asigur eu, „ți-am spus că nu port veste. Nu înțeleg o haină care nu îți acoperă și brațele, nu îi văd sensul”. Dar ea insistă: „Hai, no! Tu știi ce mișto e?! Ți-o cumpăr de ziua ta!”. Menționez că această conversație a avut loc în luna februarie, iar ziua mea de naștere e în septembrie… Isteață fata, n-am ce zice!
Și sunt sigur că modalitățile ei de convingere nu s-au epuizat, iar singura soluție de a trece peste această neînțelegere a fost tot umorul, pentru că, la un moment dat, i-am spus: „Ești o femeie atipică. În loc să-ți dezbraci bărbatul, tu îl îmbraci!”.
Mircea Trifan
Imagine de Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | De-ale Viorichii
