Franz e un sud-tirolez ars de soare, un spirit liber și cutezător. Născut și crescut într-o frumoasă vale a Dolomiților, Franz s-a călit muncind la fermă și bătând cărările munților. Renegat oarecum de propria familie, a părăsit ținuturile natale și a ajuns în cele din urmă în Bavaria, căsătorindu-se cu o nemțoiacă. Eu l-am cunoscut ca și coleg de serviciu. Apoi, mai târziu, ne-am împrietenit și am început să mergem la munte împreună. Și aici a început aventura…
Bufonii
Fiind un om dintr-o bucată, Franz intra în vorbă cu oricine, fără nicio introducere. Unii se uitau urât, alții răspundeau pozitiv. Pe el nu-l interesa, spunea ce avea în minte și spunea cu voce tare, râzând câteodată atât de volubil, încât ai fi zis că în lumea asta totul merge strună. Dacă cineva îi întorcea spatele, se resemna repede, zicând: „Ghinion, ei au pierdut o conversație interesantă!”. Când mergeam în tură cu el, urcam o vreme împreună, după care el o lua de-a curmezișul spre vârf. Când noi ajungeam sus, el deja socializa cu oamenii de-acolo, de parcă venise cu ei și nu cu noi. Dar nu puteam să mă supăr, pentru că așa era el, spontan până la extreme. Era vesel mai tot timpul și arăta mai tânăr cu douăzeci de ani decât vârsta lui reală.
Franz e mare activist, protestatar și în general antisistem. Era înscris într-o asociație din Rosenheim și mergea adesea la mitinguri. Venea echipat inclusiv la munte cu haine inscripționate cu mesaje de libertate și un veșnic carton pe care îl purta pe rucsac și pe care avea scris tot felul de lozinci. Mie nu-mi plăcea din punctul ăsta de vedere, pentru că la munte înțelegeam să mă detașez de astfel de probleme, deși în rest eram în mare parte de acord cu el.
Într-o zi facem o urcare pe un vârf montan din zonă. La coborâre, prietenul meu sud-tirolez remarcă un ditamai bolovanul, căzut acolo de cine știe unde și când. Bolovanul e neted deasupra, așa că seamănă cu o platformă. Numai bun de scenă pentru piesa pe care Franz tocmai o regiza în capul său. Ei bine, Franz vede bolovanul și zice: „Vreau să mă filmezi cum stau acolo sus, mă ridic încet, arăt la cameră mesajul de pe tricou și am și o piesă care merge cu mesajul. (Avea tot timpul la el o boxă cu bluetooth și mai punea muzică, până l-am convins să lăsăm sunetele pe seama naturii). Apoi o să sar jos de pe stâncă, o să vin spre tine și o să încheiem video-ul cu mine cântând mesajul aproape de cameră”.
Ok, mă gândeam, hai că intru în jocul lui, nu mă doare mâna să țin de telefon… Zis și făcut, el se cațără sus și reprezentația începe. Franz e teatral, joacă bine rolul. Mai tragem o dublă, el se dă jos, se uită la filmare, dar nu e mulțumit. „Ține așa, aici apropie așa, acolo fă așa etc”. Eu deja dădeam semne de iritare: „Bun, Franz, mai facem una, cum zici tu, și apoi gata!”.
Între timp apare o tipă. Se uită curioasă la noi. Intrăm în vorbă, încerc să-i explic situația, deși îmi venea greu. „Ne distrăm doar”, încerc eu să mă scuz. „Nu vreți să vă filmez eu?”, întreabă ea. „Nuu, pentru numele lui Dumnezeu”, am zis disperat în gând, „nu mă băga în belea!” Dar desigur că lui Franz i-a plăcut ideea: „Hai și tu sus!”, îmi spune. „Nu vin, dă-mi pace!”, protestez eu. „Hai, că o să fie interesant!”, insistă el. „O să fie pe naiba!”, bombăn, mergând totuși către bolovan. Franz îmi aruncă și mie un tricou inscripționat: „Ia-l pe tine!”.
Am îmbrăcat tricoul fără vlagă. Nu aveam niciun chef și m-am prefăcut că nu pot urca. M-am prefăcut însă prea bine, pentru că am alunecat și am nimerit cu piciorul într-o nișă a stâncii. „Pănă aici!”, am strigat, „mai lasă-mă cu prostiile tale!”. Mă dau jos, mă uit la fata care ne privea absolut înmărmurită. Doamne, ce o fi în capul ei, ce impresie și-a făcut? Era martoră la o ceartă conjugală. Am trecut pe lângă ea, mi-am cerut scuze și i-am dorit drum bun la coborâre. Franz s-a bosumflat și a luat-o înainte fără să mai spună ceva. „N-ai decât!” m-am gândit, „lasă că mă descurc și singur”. Venisem cu rulota lui, dar nu mă interesa, putea să meargă fără mine, aveam pe cine să sun să vină să mă ia. Chiar îmi doream asta, că mă enervase la culme.
Am coborât singur bodogănind tot drumul cu fața încruntată și făcând scenarii. Deja se vedea lacul și parcarea de unde începusem ascensiunea. M-am uitat și n-am văzut mașina. „Să te ia dracu Franz cu ideile tale!”. Am căutat cu ochii mai departe și am văzut în final rulota. Franz ieșise din parcare și aștepta la drum. Am ajuns, am intrat în cabină, ne-am uitat unul la altul și am văzut că se calmase. S-a uitat împăciuitor la mine și mi-a întins mâna. Ce era să fac cu el? Doar îl cunoșteam deja bine. Ne-am strâns mâna și am pornit către casă.
Tot drumul m-am gândit la biata fată care luase parte la piesa noastră de teatru nereușită. Era destul de tânără și părea să fie începătoare în ale drumeției. Pentru ea nu fusese un start fericit în ce privește primele impresii făcute la munte. Mi-o închipuiam povestind cu familia sau prietenii cum a întâlnit doi nebuni, tocmai în creierul munților, care nu doar că au filmat o scenă, dar au și făcut una.
Aventurile cu Franz vor continua…
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Italiano vero