În aceste momente delicate, pildele simple ale unor oameni, de devotament față de cei de lângă ei, înseamnă mult. Înseamnă, să-i spunem, o gură de oxigen sau un vaccin de speranță. Oameni buni, anonimi care își respectă meseria, aceea de a ajuta, există lângă noi. Iar când îi vedem se cuvine să îi prețuim. Aidoma celor trei exemple de mai jos sunt multe, multe altele. Pe care le-ați întâlnit sau le puteți întâlni oricând lângă voi. În fiecare clipă.

Vlad (foto stânga) are 25 de ani și din 2017 este polițist în comuna Iclănzel, din județul Mureș. În fiecare dimineață, mai ales în această perioadă, și-a făcut un obicei din a merge pe jos prin comună pentru a afla direct de la oameni care le sunt problemele și unde e nevoie de ajutorul său. A luat gospodăriile la rând. Le-a lăsat localnicilor și formulare de declarație pe proprie răspundere în caz că au de mers să-și cumpere una, alta. Într-una din zile s-a dus la o brutărie și a cumpărat mai multe pâini. Pe drumul de întoarcere s-a oprit pe la mai multe case unde știa că locuiesc persoane în vârstă și le-a dăruit câte o pâine.

Cosmin (foto mare) e paramedic SMURD, un salvator cu povești din prima linie. Face parte din acea categorie de oameni dedicați muncii lor, vocației lor, pentru care fiecare viață contează mai mult decât orice pe lume. Cosmin își dorește să nu vadă în ochii pacientului de lângă el neputință, ci speranță, o speranță pe care încearcă să i-o dea ajutându-l din toate puterile lui. “Azi nu moare nimeni!” – e un mesaj puternic,  imprimat pe un tricou pe care Cosmin îl consideră norocos, un mesaj încărcat de zeci, poate sute de emoții reale apărute în momente de cumpănă. Odată, o pacientă a făcut atac de panică în ambulanță în momentul în care au pornit sirenele. A început să plăngă, să spună că sfârșitul ei este aproape. Cosmin a luat-o de mână, a încercat să o calmeze și, văzând că nu izbutește, și-a deschis combinezonul și i-a spus: ”Vezi ce scrie? Deci Azi nu moare nimeni!”.

Mama, cadru medical, tatăl, polițist, iar ea, Andreea, e ofițer de jandarmi (foto dreapta). ”I-am revăzut după o lună. Cel mai greu mi-a fost că nu am putut să-i strâng în brațe, așa cum o făceam de fiecare dată, când ne întâlneam după serviciu. Nici pe fratele meu nu l-am văzut și mi-e tare dor de el. Astăzi, când i-am revăzut, mi-am adus aminte de perioada în care mă pregăteam pentru admiterea la Academie. Și atunci mi-a fost greu, cu multe momente în care eram pe punctul de a ceda. Țin minte, într-o seară, după două meditații și un antrenament draconic, am ajuns acasă. Am căzut în genunchi și am început să plâng… Gata! Nu mai pot. Nu am nicio zi liberă, nici măcar duminica. Gata, renunț, mi-am spus. Parcă-l văd și acum pe tata, cum stătea în holul bucătăriei și cum a venit la mine, m-a luat de umeri, m-a ridicat de pe covor și a zis cu glas ferm: «Să nu mai spui asta niciodată. Visezi să fii jandarm de la 15 ani. Ai făcut față până acum și pe ultima sută de metri renunți? În iulie te vei duce la concurs, vei trece probele cu brio și vei ieși cu acel cartonaș verde în mână, din mulțimea de candidați. Iar noi vom fi acolo, dincolo de gard, mândri de tine. Nu da o secundă de tristețe pe o viață fericită și împlinită». Viața a făcut, ca de fiecare dată, să fie exact cum mi-au spus ei. În iulie le-am dus râvnitul cartonaș verde la gard și le-am văzut lacrimile de mândrie. Și astăzi, când i-am revăzut, pe chipul obosit al mamei am văzut aceleași lacrimi. Era mândră că mă vede în uniformă. Tata s-a ținut tare și mi-a spus: «O să trecem cu bine și peste asta!».
Am încredere în ei, pentru că de fiecare dată când mi-au spus că va fi bine chiar așa s-a întâmplat. Acum, însă, e timpul să ne despărțim din nou. Pentru câtă vreme? Nu știu! Le-am făcut cu mâna de la distanță… mama a plecat din nou la spital, tata la secția de poliție, iar eu, la unitate.” (Vladimir Andru)

Sursă informații și foto: Facebook / Poliția Română, Jandarmeria Română, Departamentul pentru Situații de Urgență

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.