Îmi dau seama în momentele actuale că viața trebuie apucată de guler, trebuie scuturată, astfel încât să îți dea bruma de bine care ne este fiecăruia necesară. E nevoie să-i strigi în față, să o trezești, să o sperii! Pentru că mi se pare câteodată că ea, viața, ne-a făcut și ne-a dat drumul în lume, apoi s-a întins, a întors spatele și a adormit. Frustrarea din mine îmi spune că viața este datoare să-mi ofere soluții acolo unde acestea par să nu existe.
Dar, așa cum este cazul de cele mai multe ori, întrebările conțin și răspunsuri. Durează ceva timp, însă în cele din urmă totul se așează. Așa că am învățat destul de repede să caut avantaje chiar și într-o situație aparent nefavorabilă. Adică exact acele situații care mă făceau să mă simt abandonat. Când te lovești mai tot timpul de ziduri impenetrabile, e normal să ajungi la asemenea stări. Dar tot zidurile sunt cele care te formează, cele care te întorc către tine însuți. Iar odată ce falsele dezamăgiri dispar, asemenea unei iluzii trecătoare, îți dai seama că viața nu e acolo doar pentru tine și că nu ți-a întins un covor roșu pe care să pășești mereu în voie și nestingherit.
Am observat așadar că nimic nu este întâmplător și că, de fapt, eu sunt cel răspunzător în a descoperi și folosi mijloacele care să-mi împlinească destinul. Fiecare trebuie să-și cunoască scopul real, altfel nu mai poate să trăiască ci doar să fie trăit. Ceea ce se întâmplă este în fapt o tatonare reciprocă, deoarece Existența, la rândul ei, are ca scop să ne facă să o înțelegem. Ne cere asta prin toate fibrele de care dispune. Ne prinde de guler în fiecare zi și ne strigă în față. Pentru că vrea să ne sperie, vrea să ne trezească.
Mircea Trifan
Foto (c) eZiarultău
CITEȘTE ȘI:
Oameni și munți | foto
