Coordonând elevii Cenaclului Cultural „Voci Eminesciene” de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Baia Mare, am avut ocazia de a interacționa cu instituțiile locale de cultură, printre care și „Nord Literar”. Din septembrie 2022, rolul de manager al revistei de cultură a fost preluat de Dana Buzura-Gagniuc, care a devenit un partener foarte activ al cenaclului nostru, prin participarea directă la întâlniri și evenimente, dar și prin reflectarea acestora în scris, cu dibăcia și pasiunea unui jurnalist autentic.

Târgul de carte din Baia Mare, iunie 2023
”Toată existența de până acum mi-am câștigat-o din scris”

– Dacă tot am pornit sub semnul tinereții, al culturii și al literaturii, cred că ar fi binevenită o prezentare a aventurii de formare a Danei Buzura-Gagniuc sub semnul acestor valori.
– Am pregătire juridică și de comunicare. Am absolvit și un masterat de Etnologie și antropologie socială, iar acum urmează să-mi susțin public doctoratul în filosofie, dar mereu-mereu am stat aproape de scris, de cuvânt. Dacă ar fi să mă uit în urmă, toată existența de până acum mi-am câștigat-o din scris, fie ca am lucrat în presă, în comunicare, în consultanță politică ori în administrație. Cuvântul citit și scris mi-a adus cele mai mari bucurii. Sigur, setul de valori de care vorbeați vine de acasă, de la familia mea de dascăli; de la satul meu, acel univers perfect, cu rânduieli, cu ierarhii, cu reguli și credințe de la care nu te abăteai. Apoi de la apropierea de Augustin Buzura. Am început prin a fi învățătoare în satul meu, Berința, apoi m-am apropiat de presă încă din studenția clujeană și am rămas în presă ani mulți. Făceam naveta la „Glasul Maramureșului”, cu autobuze șubrede, prin anii ’90, în care – dacă afară ploua – trebuia să stai adesea cu umbrela. Dar, în acest decor suprarealist, întotdeauna sub umbrela aceea exista o carte. Îmi dădeam zilnic normă de citit și păstrez și acum acest obicei. În 2006 m-am apropiat de televiziune și am avut două emisiuni la TV Cinemar: „România fără fard” și „Oficial, o ducem bine”. De fapt realizam film documentar și reportaje, multe dintre ele cu o tentă umoristică. Era un ritm draconic, dar a fost fantastică jumătatea aceea de an de televiziune. Din 2007 m-am apropiat de consultanța politică, de consiliere personală și de administrația publică. Am făcut sute de discursuri, mesaje, analize politice și asta nu e ușor. Dar îmi plăcea teribil. Am încercat tot timpul să aliniez conținutul discursului la personalitatea celui care îl rostește și la așteptările publicului. Fără această congruență, riști să aluneci într-un ridicol absolut. Mi s-a spus de multe ori: „Tu ai cuvintele la tine și ți-e ușor să faci discursuri”. Da, doar că acele cuvinte nu vin singure, ci trebuie o documentare prealabilă consistentă. Au fost sute de ore de lectură și de cărți de specialitate, zile multe petrecute la bibliotecă și… rafturi de cărți de manipulare, psihologie, sociologie, comunicare, antropologie, filosofie citite. Sigur, în tot acest interval, n-am renunțat la scris, la a publica pe pagina mea, în reviste etc. Unele erau reportaje ori simple materiale de presă, altele erau puseele mele de revoltă, erau emoțiile mele transpuse în cuvânt, altele erau rememorări, amintiri, povești. Indiferent de context, am spus mereu ce-am simțit, am fost mereu fata mică din „Sarea în bucate”. Apoi, din 2018, am început colaborarea cu revista „Cultura”, în varianta reluată de noua echipă după plecarea lui Augustin Buzura dintre noi. Am avut câteva rubrici: „România discretă”, „Generația Z”, „Documentele Fundației Culturale Augustin Buzura”. Din 2022 a apărut provocarea numită „Nord Literar”, care e, de departe, cea mai frumoasă.

Vernisajul expoziției Mihaelei și a lui Valentin Ganța, ”Corolar”, noiembrie 2023
”Am privit din start această provocare ca pe un munte de urcat”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră rolul de manager al unei reviste de cultură și cum s-a derulat primul an în această postură?
– De departe „Nord Literar” este cea mai spectaculoasă provocare profesională a vieții mele. De ce? Pentru că acum pot să îmbin și să pun în practică tot ce-am învățat în timp: creația, administrația, jurnalismul, comunicarea, elementele de management cultural. Am privit din start această provocare ca pe un munte de urcat, propunându-mi să fac instituția mai vizibilă, să schimbăm întreaga prezentare a revistei și să o promovăm în mediul online, să derulăm acțiuni și proiecte culturale menite a lărgi nișa de adresabilitate, să provocăm lansări de carte în spații neconvenționale, să atragem colaboratori și cititori noi. Să realizăm de fapt acea misiune nobilă și obligatorie de apostolat cultural pe care trebuie să și-o asume instituțiile de cultură. Cu o echipă inimoasă, în care, realmente, am dat nuanțe noi definiției armoniei, le-am realizat pe toate. În decurs de un an, am reușit să edităm patru suplimente sub formă de carte ale revistei. Trei dintre ele sunt antologii, iar două au fost premiate de curând la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației. Am avut nebunia de a organiza primul târg de carte din Baia Mare, cu prilejul aniversării a 20 de ani de activitate a instituției, și 14 edituri importante din Transilvania au răspuns invitației noastre. A fost un regal al cărții la Palatul Administrativ. În cadrul programului „Adolescența și excelența” am semnat protocoale cu instituții de învățământ pentru a ne apropia studenții și de elevii dornici să vină în contact cu literatura, cu lectura, cu modelele umane și culturale valoroase. Pentru prima dată în istoria sa, „Nord Literar” a participat la Hora de la Prislop, și frumoasă ne-a fost bucuria de a vedea că revista și cărțile noastre au avut mare trecere la public. Am experimentat, de asemenea, o splendidă solidaritate cu instituțiile de cultură din subordinea Consiliului Județean Maramureș, prin participarea, promovarea și potențarea reciprocă a proiectelor, a demersurilor și a acțiunilor organizate de fiecare dintre noi. Uneori, privind în urmă, sunt tentată să mă întreb: „Cum a fost posibil? Despre noi e vorba?” Pentru că lucrurile s-au derulat în timp scurt, cu ambiții, cu entuziasm, cu emoții, cu temeri, cu lacrimi de bucurie, într-un ritm alert, amețitor adesea, dar pe care noi singuri ni l-am impus, pentru că, dacă vrei să ții pasul cu idealurile tale, nu poți altfel. Chiar nu poți altfel!

Reuniunea de iarnă a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, decembrie 2023
Hora la Prislop, 2023
”Am vorbit cu toate ocaziile posibile celor interesați despre ce este această revistă”

– Revistele literare sunt publicații de nișă. Ce parametri indică faptul că existența lor este fertilă în spațiul public?
– O publicație se poate evalua urmărind câteva linii, câțiva indicatori, ca să mă exprim oarecum tehnic. În primul rând, prin calitatea conținutului, prin greutatea numelor care acceptă să semneze în revistă și prin aprecierea (sau nu) a celor care au căderea să o facă – și aici mă refer la vocile autorizate ale literaturii contemporane, la lumea revuisticii culturale. Și, nu în ultimul rând, prin reacția publicului. „Nord Literar” este una dintre revistele de cultură care apar sub egida Uniunii Scriitorilor din România și aceasta este o garanție a accederii ei într-un cerc select al publicațiilor literare. Apoi numele care semnează în revista noastră sunt cele ale unor literați și universitari de referință din Maramureș, din țară și din afara ei. Aceste nume oferă armătura, structura de bază a publicației. Nu e de neglijat cererea pieței, dacă pot s-o numesc așa, din perspectiva cititorilor. Din păcate nu ne vom permite să facem cercetări și studii de piață pentru a vedea concret cum suntem receptați și percepuți în spațiul public. Dar, până atunci, apelăm la instrumente mai palpabile. Privim, așadar, spre feedback-ul din spațiul virtual, dar și spre solicitările de abonamente pentru revistă. Nu ne putem baza foarte mult pe creșterea vânzărilor revistei la chioșcurile de distribuție a presei, chiar dacă ne-au crescut sensibil vânzările. Distribuția presei e o problemă națională. Și-atunci, nouă, celor care suntem preocupați în a ne face cunoscuți, ne rămân câteva instrumente. Care, da, ne scot dintr-un anume confort! Mergem să ne prezentăm revista, participăm la evenimente, la lansări, la întâlniri cu elevi, cititori, cunoscători și necunoscători, la sărbători câmpenești și la orice alte acțiuni, create de noi ori de alții, pentru a vorbi oamenilor despre lectură, literatură, scriitori, citit, cultură… Am vorbit cu toate ocaziile posibile celor interesați despre ce este această revistă, despre suplimentele ei, despre acțiunile noastre, despre faptul că revista e ilustrată cu colecții ale muzeelor din județ, fiind de fapt un fel de catalog al acestora, despre scriitorii din Maramureș și nu numai. Am convins și am atras oameni. Ei ne vor căuta pe Internet, ne vor citi, ne vor distribui. Mi-am propus ca, în primul an de management, să avem 1000 de persoane care să ne acceseze și aprecieze pagina de Facebook și am atins acest target. Apoi, așa cum am mai spus, au fost evenimente la care am participat ca invitați și am dus revista noastră pentru a o distribui și a fost bine primită de public. La Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației au fost participanți care ne-au cerut autografe pe reviste. M-am simțit atât de onorată, aproape stingheră din această pricină… Dar e un semn bun, zic eu. Trebuie, sigur, să menționez că, în acest an, am schimbat grafica, am trecut la o hârtie de calitate superioară, iar paginile de copertă și interiorul revistei sunt color. S-a mărit tirajul de la 300 la 500 de exemplare pe lună, fără costuri suplimentare și acesta e un alt indiciu. Mai avem reacțiile colaboratorilor noștri importanți, atât din țară, cât și din străinătate, care ne prezintă reacțiile cititorilor lor apropiați. Toate acesta, adunate, ne dau credința că revista a devenit mai vizibilă, mai citită, mai căutată. Trebuie să precizez, de asemenea, că prezența revistei în mediul online a început doar din 1 septembrie 2022. Acum am finalizat și noul site al revistei, care va fi un vehicul important de promovare.

”Pentru fiecare ușă există chei potrivite”

– Cum vedeți colaborarea dintre școală și celelalte instituții culturale în era hightech și ce impact credeți că mai au asupra tinerilor activitățile culturale clasice?
– Să știți că pentru fiecare ușă există chei potrivite. Sigur, generațiile de acum sunt mai pragmatice, au alt ritm, alte repere, alte preocupări… Și, totuși, nu refuză apropierea de aceste activități, doar că e necesară găsirea unor modalități de a te exprima și de a le oferi „mesajul tău, spus pe limba lor”. E un efort pe care generațiile mature trebuie să-l facă. Și noi trebuie să ne adaptăm tinerei generații, să nu rămânem cantonați în niște scheme bătrânicioase și scorțoase. Sigur, o conferință, un simpozion, o masă rotundă, dacă vor fi derulate în format clasic, s-ar putea să nu atragă. Dar… de ce n-am întineri și noi puțin, prezentându-le informații, valori, oameni etc. într-o manieră atractivă, suplă, modernă? Credeți că nu se poate? Eu vă spun că se poate! E o chestiune de dozaj al timpului, al limbajului, al mesajului, al cârligelor emoționale. Astfel, pas cu pas, ei vor fi atrași. Am fost la diverse evenimente culturale, la lansări de carte, la care tinerii au fost mulți și au stat smirnă, pentru că le-a plăcut, pur și simplu. Dar, sigur, am și exemple de celălalt tip. Am, de asemenea, exemple minunate de bune practici în ceea ce privește colaborarea dintre instituțiile de cultură și școală. Aceste instituții pot să vină cu un aport suplimentar de conștientizare a apartenenței culturale și valorice, de sporire a edificiului interior prin forța exemplului, prin atragerea în activități care pot deopotrivă recrea, informa, înnobila, bucura. Sigur, există o tendință de blazare a tinerei generații, dar… haideți să vedem de unde vine. E o discuție foarte amplă aici, care ar trebui reglementată pornind de la decizii majore la nivel național. Dar, până atunci, rămân la părerea că nu putem sta pe loc, ci fiecare dintre noi trebuie să găsim acele chei despre care vorbeam. Orice om câștigat întru cultură și cunoaștere e o realizare uriașă.

Cu studenții la Jurnalism de la CUNBM, decembrie 2023
”Ca să supraviețuiască, presa scrisă ar trebui să vină cu altfel de materiale”

– Dar presa scrisă? Ce influențe credeți că mai poate avea și cum ar putea fi redefinită pentru a contribui eficient la dezvoltarea intelectuală și emoțională a tinerilor?
– Din păcate, presa traversează o perioadă de profunde și dramatice schimbări, o perioadă acută de deprofesionalizare, de superficializare. Eu am avut privilegiul de a lucra zece ani în presa scrisă, ca redactor la „Glasul Maramureșului”, în perioada cea mai bună a acesteia. Nu exista Internet, nu existau telefoane mobile, făceam de multe ori teren cu autobuzul și materialele chiar se documentau în teren, privindu-ți interlocutorul în ochi, simțindu-i emoția, furia, energia. Exista o cultură a dialogului, a scrierii și a receptării produsului mediatic. Toate acestea s-au diminuat, până aproape de dispariție, acum, în epoca Internetului. Atunci era o bătălie teribilă între cele trei cotidiane ale județului pentru exclusivități, pentru subiecte spectaculoase care se scriau și se documentau după regulile clasice ale jurnalismului. Iar redactorii erau foarte bine pregătiți. Acum, oricine își poate face un ziar online în care să publice știrile pe care le publică toată lumea, preluate de pe buletinele informative ale poliției, ori din comunicatele de presă ale instituțiilor. Și mai spune și cu ostentație și superioritate că e jurnalist, formator de opinie. Creativitatea a pierdut teren în favoarea vitezei și-a superficialității. Altele sunt acum, din păcate, criteriile care contează în ierarhizarea știrilor și-n arhitectura unui demers mediatic: transmiterea în direct, în timp real, ieșirea cât mai repede în public cu informația, cancanurile, scandalul etc. Limba română e siluită în fel și formă, iar limbajul de lemn se lăfăie în voie prin toate ziarele online și nu numai. Presa scrisă a rămas puțină și fragilă, dependentă financiar de publicitatea care este tot mai inconsistentă, ori de finanțări sporadice. Ca să supraviețuiască, presa scrisă ar trebui să vină cu altfel de materiale: de sinteză, de analiză, cu reportaje, dezbateri, anchete, cu oferte de informații și de lectură bine împachetate și atractive, pe care nu le regăsești în social media. Ori acest lucru presupune echipă bine pregătită, documentări, teren, idei. Foarte multe idei și creativitate. Realizarea materialelor din genurile nobile ale presei, reportaj, interviu, anchetă, editorial reprezintă atuurile presei scrise, doar că acestea presupun timp, fonduri și oameni care chiar să aibă chemare pentru media, pentru creație. Media este și trebuie să rămână un formator, să preia și să ofere modele, exemple. dacă mesagerul și mesajul sunt superficiale, deformate profesional, cu mult ambalaj și puțin conținut, receptorul va prelua ceea ce i se oferă. Iată că am ajuns să spun un lucru pe care nu mi-am imaginat că-l voi spune vreodată: tinerii ar trebui ținuți departe de această categorie de media care mai mult deformează decât formează. Lucru extrem de dificil, de altfel, dar seturile de valori, capacitatea de a discerne binele dintr-un ocean de provocări spectaculoase și periculoase, mobilarea interioară a tinerilo țin tot de școală, tot de educația din familie, țin tot de baza formată în instituțiile fundamentale: familia și școala. Asta e valabilă pentru tineri, dar și pentru jurnaliști, pentru formatorii și pseudo-formatorii de opinie.

Lansare de carte semnată Adrian Munteanu, noiembrie 2022
”Există și jurnaliști de fibră nobilă, dar tot mai puțini și mai singuri”

– Mai poate fi jurnalistul contemporan un lider autentic de opinie, un formator de caractere?
– Jurnalismul m-a îmbogățit, m-a călit, m-a provocat, m-a învățat să am răbdare, să am curaj, să caut, să mă emoționez, să dau drumul lacrimilor de emoție ori de furie, să nu rănesc, să tac, să nu tac… Statutul jurnalistului contemporan a decăzut, pentru că s-a diluat și presa, pentru că întâlnim „lideri de opinie” la orice colț de stradă, pe toate rețelele de socializare, peste tot. Devălmășia aceasta, în care numai de criterii valorice nu mai poate fi vorba, uniformizează totul. Cred că s-a pervertit fundamental ideea de lider de opinie. Și asta pentru că butoaiele goale fac mult zgomot, sunt vizibile, sunt agresive, se erijează în lideri, ard etapele, dau din coate, fără scrupule și, de cele mai multe ori, riposta nu vine sau e insignifiantă. Bunul-simț, adevărul, calitatea, conținutul umblă adesea cu capul spart, se jenează să intre în polemici din care nu vor ieși bine. Și-atunci falșii lideri, falsele valori, cabotinismul, mediocritatea vor rămâne acolo, pe acel piedestal din carton, convinși că sunt lideri și se vor comporta ca atare. E o ecuație tare toxică. Sigur, există și jurnaliști de fibră nobilă, dar tot mai puțini și mai singuri. Ei rămân niște voci care ar trebui multiplicate, preluate. Doar că ei, fiind intransigenți, devin incomozi. Apoi să nu uităm că instituțiile media sunt niște societăți comerciale care doresc profit și, dacă se poate, influență. Și-atunci patronatul impune o linie editorială care nu e întotdeauna pe drumul cel bun și plătește în funcție de capricii, de preferințe. Financiar vorbind, jurnalistul prezentului e un om de condiție modestă, cum de fapt a fost aproape întotdeauna. Câștigurile sunt mici în presă și asta te obligă adesea la compromisuri, care îți potențează nemulțumirea, dar nu întotdeauna și creația.

”Când venea acasă la Berința era sărbătoare”

– Relația de familie cu unul dintre marii romancieri români ai secolului XX a avut, cu siguranță, un impact puternic asupra destinului intelectual al Danei Buzura. Cum se profilează, în amintire, figura lui Augustin Buzura?
– Încă dinainte de a fi în stare să citesc ce a scris, i-am simțit tăcerile încărcate de sens și de mister, de durere și de revoltă pentru condiția intelectualului român apăsat de tăvălugul vremurilor, pentru destinul cărților sale, pentru umilințele cenzurii. Toate acestea mi-au stârnit inconștient o formă de curiozitate și o uriașă fascinație. Când venea acasă la Berința era sărbătoare. Chiar era sărbătoare. Îl vedeam chipul, dincolo de ochelarii fumurii, adesea trist, adesea tăcut, și știam că la starea aceea nu poate să ajungă orice om. Trebuie să fi trecut prin niște furci caudine, ale creației, ale suferinței, ale umilinței poate… Între noi a fost un fel de dragoste specială și nemărturisită, înțeleasă mai mult din tăceri. Ne îndemna mereu să citim, să ne informăm. Iar mie îmi spunea mereu că trebuie să scriu. Și, Doamne, n-am luat de la început în serios acest îndemn. Venea uneori însoțit de personalități ale lumii culturale, de mari prieteni – Mircea Iorgulescu, Romulus Guga, Gheorghe Pituț, Mircea Zaciu etc. -, aducând cu sine un parfum intelectual inegalabil. Înainte de 1989, în vremea în care cărțile lui stăteau prin sertarele cenzurii și nu li se dădea drumul pentru că erau prea vehemente la adresa regimului, tata, cu umorul lui oltenesc, l-a întrebat: „De ce nu scrii ce vor să audă?”. „M-aș compromite pentru următorii 2000 de ani!”, a fost răspunsul lui Buzura. Cred că în acest răspuns e încifrat mesajul pe care l-a lăsat posterității.

”Augustin Buzura a plecat și au rămas lucruri nespuse între noi”

– Dacă nu e prematur, vorbiți-ne despre cartea dedicată lui Augustin Buzura, pe care știu că o pregătiți de ceva vreme.
– Am avut senzația că este timp, că va veni o vreme când eu și unchiu’ Augustin vom avea răgazul de a decela istoria Berinței, de a diseca pe felii mărunte realitatea ei, că vom trece personajele cărților sale prin filtrul locurilor și al poveștilor cu care trăiserăm acolo. Dar am fost naivă și inadmisibil de optimistă. Și, într-o zi, Augustin Buzura a plecat și au rămas lucruri nespuse între noi. Am avut și o formă de timiditate pe care nu mi-o iert. Și-atunci am realizat că trebuie să fac ceva, să recuperez, să adun, să spun. Doar că ideile veneau de-a valma și nu știam ce să fac cu ele. Până când, într-o zi, brusc am spus: ”Buzura la Berința!”. Și-am știut cum va fi cartea. Trebuie să recunosc, în limpezirea ideii au contat mult dialogurile pe care le am aproape în fiecare dimineață cu redactorul-șef al revistei „Nord Literar”, Gheorghe Pârja. Am recitit cartea sa despre Nichita, ”Călătoria îngerului prin Nord” și am știut că volumul meu se va numi ”Buzura la Berința”. Atunci toate s-au aliniat. Am început documentările la Arhivele Naționale pentru a descoperi elemente de genealogie ale familiei Buzura, am studiat revista „Marmația” care mi-a oferit informații importante despre primii investitori străini de la minele din Cavnic, unde a lucrat străbunica mea (un personaj foarte interesant!) și despre istoria Berinței, despre familiile vechi ale satului, pentru a contura acel univers din care mare parte din opera lui Buzura își extrage seva. Și, cred, cel mai important lucru: am desfăcut punga cu scrisori inedite trimise de Buzura părinților săi, în primii ani ai studenției clujene. Scrisorile au fost păstrate de mama mea, acasă, la Berința, și sunt tulburătoare. Eu nu le-am citit până acum de puțină vreme. Prin această carte încerc o formă de recuperare a memoriei, de aducere pe tapet a unor imagini, personaje, momente, povești care riscau să rămână nespuse. Sunt amintirile mamei, ale mele chiar, sunt elemente de mitologie ale Berinței, care, dacă nu vor fi spuse acum, se vor pierde. O simt ca pe-o datorie.

Cu Augustin Buzura
Gala Premiilor Fundației ”Augustin Buzura”, septembrie 2019

– Ce obiective și valori promovează Fundația Culturală „Augustin Buzura” și cum vă implicați personal în proiectele acesteia?
– Vedeți, poate că lucrurile nu sunt întâmplătoare, atunci când spun cât de drag mi-e să pun umărul la deschiderea unor ferestre, la descoperirea, sprijinirea, promovarea unor tineri talentați, care trebuie să fie parte din arhitectura intelectuală a viitorului țării acesteia. Pentru că fundația are ca principal obiectiv continuarea idealului lui Buzura de promovarea a valorilor, de susținere a excelenței în special din rândul tinerei generații. Cele două rubrici ale mele, în cadrul revistei „Cultura” editată de fundație, „România discretă” și „Generația Z”, se circumscriu acestor principii, în sensul că ele conțin interviuri cu oameni interesanți, oameni care au realizat lucruri, care sunt modele în mediul lor, dar nu-și fac reclamă, pentru că nu sunt interesați de ambalaj, ci de conținut. Motto-ul interviurilor mele era: „România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină”. De asemenea, am fost implicată în organizarea celor două gale ale fundației, în cele câteva parteneriate și proiecte și, fiind purtătorul de cuvânt al acesteia, m-am ocupat multă vreme de partea de comunicare.

Monica D. Cândea
Sursă foto: arhiva personală Dana Gagniuc Buzura, Nord Literar

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.