Mircea Petran și Tudor Botea. Unchi și nepot. Doi sportivi de performanță care au numele strâns legat de Minaur. Primul, portar de legendă al generației care a cucerit două Cupe IHF. Al doilea, component de bază al actualei generații, care țintește finala EHF European Cup.
Mircea nu a fost niciodată campionul României, așa cum a fost Tudor. Tudor și-ar dori să fie și el cândva jucător relevant în puternicul campionat german, așa cum Mircea a fost. Se privesc reciproc cu admirație. Ceea ce nu exclude tachinările: ”De intru în poartă, Tudor, tot îți prind două din 10!”, promite Mircea râzând.
Dincolo de legătura de familie, îi unește o dragoste comună și profundă pentru Minaur. ”Este o parte din viața mea”, mărturisește Mircea. ”Rămâne clubul meu de suflet”, admite Tudor.
Prima poartă a lui Mircea Petran a fost din placaj
Mircea Petran a început să joace handbal pe când era elev în școala generală. ”Cele trei surori mai mari decât mine jucau handbal la şcoală. Aduceau mingi acasă şi aşa am început. Tatăl meu făcuse o poartă de placaj. Eu stăteam în poartă şi mai veneau colegi de-ai surorilor mele şi aşa tare dădeau la poartă că găureau placajul… Cam asta a fost prima mea legătură cu handbalul”, își amintește fostul mare portar al Minaurului.
Tudor: ”Nu am mai privit înapoi”
Influențat de familie a ales sportul și Tudor Botea. O vreme a cochetat cu voleiul, pasiune moștenită de la tatăl său, Marius Botea – campion național cu Știința Explorări în 1993. Dar și cu handbalul, unde îl avea model pe unchiul său, Mircea Petran – câștigător a două Cupe IHF cu HC Minaur.
”M-am apucat de handbal la 9 ani. Am avut noroc, atunci antrenorul Florin Mironescu a format o grupă foarte bună din copii născuți în 1996/1997. Era ceva extraordinar să fac handbal cu copii de vârsta mea. Pentru că la volei grupa începea de la 12-13 ani. Mergeam și acolo la antrenamente, dar diferența de vârstă era prea mare și atunci bucuria de juca nu era la fel. Așa că în 2006 m-am apucat de handbal și apoi au început să apară rezultatele, fiind de șase ori campion național al României la juniori. Și nu am mai privit înapoi…”, povestește Tudor.
Mircea: ”Tudor are ceva ce eu nu am: este campionul național al României!”
Privind unul spre palmaresul celuilalt, ambii recunosc că nutresc o undă de invidie… ”Cred că performanțele reușite cu Minaur sunt extraordinare. Și mă refer aici în principal la cele două Cupe IHF. Sper din suflet să reușim și noi anul acesta să ajungem în finală. Iar în finală orice rezultat este posibil. Dar mi se pare deosebit de greu de egalat și nivelul la care Mircea a jucat în Germania. Mi-a povestit de-a lungul timpului echipele la care a evoluat, rezultatele pe care le-a obținut. A atins niște culmi la care, în momentul de față, unui jucător român îi este dificil să apire. Să fii jucător la echipe de tradiție din Germania, să fii de o grămadă de ori cel mai bun din teren și să-ți conduci echipa spre victorie etapă de etapă pentru mine este un vis pe care tare mi-aș dori la un moment dat să îl îndeplinesc”, spune Tudor.
Iar Mircea vine cu replica: ”Dar Tudor are ceva ce eu nu am: este campionul național al României! Noi doi, Ramona, am mai vorbit despre asta. Despre faptul că și noi am fi meritat la vremea noastră să fim campionii României. Sunt foarte mândru de el!”
Mircea: ”Sunt foarte mândru de Tudor!”
La întrunirile de familie, invariabil, mai devreme sau mai târziu se ajunge la subiecte de discuție legate de sport. Firește, în principal handbal și volei. Dar nu numai.
Și deși are și experiență de antrenor dobândită în Germania, acolo unde este stabilit din 1989, fostul portar al Minaurului spune că nu îi place să vorbească prea mult despre handbal: ”Nu îmi place să dau multe indicații. Dar asta trebuie să spun: sunt foarte mândru de Tudor. De pașii pe care îi face. De modul cum se dezvoltă. De cum se pregătește. Știe ce trebuie să facă, știe de ce e nevoie. Dincolo de asta, multe nu sunt lucrurile pe care să i le explic. Eu văd ceva din tribune. El altfel vede din teren.
Dar asta pot spune că îi văd progresul. Și a progresat enorm: a crescut în joc, vede jocul, îl gândește și acestea sunt lucruri esențiale. Pasul făcut la Dinamo a fost bun pentru el, deși atunci mulți băimăreni s-au supărat. Pasul la CSM iar a fost bun. A jucat mult, a evoluat. Păcat că nu a prins Europenele, dar încă are viitorul în față. Și îi doresc multă sănătate și mult succes mai departe. Muncă, muncă, muncă și trebuie mers mai departe”.
Tudor: ”Am fost impresionat de cum își lua mingi în cap una după alta”
Și dacă Tudor a evoluat de multe ori cu Mircea în tribune, cel mai recent în turul sferturilor EHF European Cup cu Bregenz Handball, nepotul și-a văzut unchiul jucând doar pe casete video.
”Pe vremea când Mircea făcea mare performanță cu Minaur eu nu eram. Așa că am văzut câteva meciuri pe casete video. Am fost impresionat de cum își lua mingi în cap una după alta și la următoarea fază era tot cu capul înainte, așteptând mingea să îl lovească. Handbalul s-a schimbat mult de atunci, dar am văzut calitățile pe care le-a avut și am înțeles că nu întâmplător a evoluat cu succes în cea mai puternică și mai importantă ligă din lume. Vorbesc despre calități care și azi sunt indispensabile portarilor, el le avea și le folosea cu brio”, consideră actualul jucător al Minaurului.
Mircea: ”Azi se caută jucătorii compleți”
Privind spre Tudor, cei doi au ”desenat” în câteva cuvinte portretul ideal de jucător. Primul ”desenează” Mircea: ”Mi-ar fi plăcut ca Tudor să facă mai multă apărare. Azi se caută jucătorii compleți. Când joacă în apărare îl văd că nu stă rău. Depinde și de stilul în care se joacă în apărare, pentru că lui îi place stilul mai agresiv. E o manieră de apărare des întâlnită în Germania: doi joacă mai ofensiv în apărare și îi înnebunesc pe adversari. El gândește foarte bine și faza de apărare. Dar, Tudor, știi ce îți lipsește, nu?! Picioarele și poziționarea. Aici mai ai un pic de lucru și apoi ai deveni jucătorul complet care se caută în handbalul de azi! Dar chiar și așa: te-am văzut în apărare și la națională, unde unii au avut probleme și tu nu. Tocmai pentru că ai jucat ofensiv”.
Tudor: ”Mi-ar fi plăcut să îi seamăn mai mult”
Tudor vine și el cu ”tușele” lui la autopotret: ”Sunt în general puternic mental. Dar din ce am văzut pe video și din ce mi-a povestit Mircea, mi-ar fi plăcut să îi seamăn mai mult. În sensul să fiu mai rău, mai agresiv. Să am doza aceea de frumoasă «nebunie» pe care o au toți portarii mari. Cu toate că ar fi o situație greu de gestionat. Ca jucător la linia de 9m trebuie să fii foarte lucid. Iar luciditatea se combină greu cu «nebunia». Aș vrea să am tăria lui de caracter pe care am sesizat-o în momentele dificile ale jocului. Să am intuiția pe care o avea el. Toate acestea l-au ajutat să fie un jucător care făcea mereu diferența. Sunt aspecte care pot fi cultivate, rafinate, educate. Încet-încet, acolo vreau să ajung!”
Mircea: ”Am avut meciuri în care am primit un gol într-o repriză”
Handbalul anilor ’80, handbalul de azi. Două sporturi aproape diferite. Ce s-a câștigat? Ce s-a pierdut? Cei doi handbaliști analizează. Începe Mircea: ”Clar a câștigat în viteză. Se joacă în mai multe stiluri. Nu cred că s-a pierdut nimic. Consider că s-a progresat mult. Da, de dragul golurilor multe s-au făcut niște schimbări. Sper să se oprească: se dau destule goluri! Când te gândești că eu am jucat meci în prima ligă din Germania care s-a terminat cu 13-11! Dacă le spun jucătorilor de azi că am avut meciuri în care am primit un gol într-o repriză în Liga 3 din Germania li se pare imposibil. Era posibil!
Dar amintește-ți că și noi jucam în viteză la Minaur. Aveam meciuri în care dădeam atâtea goluri pe contraatac de îi exasperam pe adversari. Jucam ba cu un pivot, ba cu doi. O suveică rapidă. Astea le făceam și noi cu Pană. Azi există tactică nordică, tactică franțuzească etc. Ceea ce noi jucam pe vremuri, ei au perfecționat și noi încercăm acum să ținem pasul și să ne adaptăm stilurilor de azi. Stiluri care dau rezultate”.
Tudor: ”Sportul a devenit mult mai tacticizat”
Tudor vine cu propria viziune: ”Am văzut multe meciuri de mai demult și cred că Mircea are dreptate: s-a produs, așa, un shift vizavi de viteza handbalului. Asta într-adevăr se vede cel mai clar la numărul de goluri marcate într-un meci. În jocul de EHF European Cup cu Bregenz s-au dat 68 de goluri. Adică mai mult de un gol pe minut, ceea ce e un ritm infernal.
Cred că, odată cu avansarea tehnologiei, sportul a devenit mult mai tacticizat pentru că există alte metode de pregătire a meciului. Totul este extrem de bine și de minuțios analizat înaintea oricărui joc. Mircea îmi povestea că pe vremuri știa, de exemplu că interului stânga de la echipa adversă îi place să dea în colțul lung, jos. Acum poți face analiză video pe interul respectiv în cele mai recente șapte meciuri și știi exact procentual unde în poartă dă.
Cred că și pregătirea fizică este total diferită azi decât ce se făcea cândva. Mircea îmi povestea de celebra tură de la Izvoare, pe care am făcut-o și eu când eram junior. Dar acum, mai ales dacă ne uităm spre vest și încercăm să importăm niște metode noi de antrenament, vedem cât de mult înseamnă sala de forță, cât de importantă este nutriția. Somnul era important atunci și este și acum. Aici lucrurile au fost mereu clare. Cred că progresul înregistrat în handbal se datorează mai multor factori care se combină și se îmbină, ridicând nivelul jucătorului, al jocului și al spectacolului, desigur.”
Mircea: ”Ca și portar ai mai multe șanse să îți arăți valoarea!”
Până nu cu foarte mulți ani în urmă, Mircea Petran a mai intrat sporadic în poartă în jocuri oficiale. Cu succes. Chestionat dacă ar mai juca și azi cu plăcere dată fiind frecvența amețitoare de aruncat la poartă, ”minauristul” a răspuns fără ezitare: ”Cum să nu?! Mai multe aruncări la poartă, mai multe intervenții! Ca și portar ai mai multe șanse să îți arăți valoarea!” Și râde. Cu o poftă de îmi dau seama clar că, dacă s-ar putea, mâine ar intra din nou în poartă.
”E frumos handbalul de azi jucat în viteză. Dar cred că îi lipsesc momentele de claritate: când lucrurile trebuie liniștite și situațiile abordate cu eficiență ca să se termine sigur cu gol. Viteza ar trebui uneori abandonată în favoarea eficienței. Și acum, cu Bregenz, a fost o situație de acest gen. Adică da, pentru mine, în tribună, spectacolul a fost frumos. Dar analizând, s-au dat trei goluri prea puțin și s-au luat trei goluri prea mult. Acela cred că ar fi fost rezultatul corect. Iar în cupe europene cât de importantă este diferența la care câștigi sau pierzi! Am învățat-o și noi, pe pielea noastră: să ne amintim doar de la Halmstad sau Barcelona…”
Mircea: ”Tare aș intra în poartă. Dar mă dor toate”
50 de ani de Minaur. Mircea nici nu mă lasă să formulez întrebarea și spune: ”Abia aștept să îmi văd colegii pe care nu i-am văzut de 10 ani! Cu unii m-am mai întâlnit, dar pe unii de 10 ani nu i-am văzut. Și mi-e tare dor de ei. E frumos să ne întâlnim. Atâtea amintiri!”
Ideea unui meci demonstrativ îi surâde, dar mărturisește: ”Normal nu aș avea voie să intru în teren! În decembrie am vrut să arunc un bulgăre de zăpadă și am crezut că mi-a zburat direct și umărul… Am și genunchiul paradit. Tare aș intra în poartă. Dar mă dor toate. Aș mai face un pic de spectacol, să mă vadă iar lumea. Dar trebuie să mă gândesc la sănătate. Nu mai suntem tineri! Suntem în vârstă și ne dor toate!”
Tudor intervine: ”Cred că te voi duce la un RMN de urgență. Pentru că tare mi-ar plăcea și să joc cu tine în echipă, să vedem cum ne înțelegem, și să joc împotriva ta, să dau la poartă!” Atât a așteptat Mircea: ”De intru în poartă, Tudor, tot îți prind două din 10!” Râd amândoi. Și îmi mărturisesc că niciodată Tudor nu a aruncat la o poartă apărată de Mircea.
Tudor: ”Minaur rămâne clubul meu de suflet. Și asta va fi întotdeauna!”
I-am invitat, la final de dialog, să facă un exercițiu de introspecție. Și să spună ce este pentru ei Minaur.
”Pentru mine Minaur a fost de mic copil echipa la care am aspirat să ajung într-o bună zi. La care am dorit să fac performanță. Îmi doresc să ating cât mai multe borne noi alături de coechipierii mei, să aducem lumea la sală, să obținem rezultate și să câștigăm și noi o cupă europeană. Minaur este clubul la care am învățat handbal, care mi-a deschis calea spre performanță și, coroborat cu toată istoria care mi-a fost povestită de Mircea, Minaur rămâne clubul meu de suflet. Și asta va fi întotdeauna!”
Mircea: ”Minaur trebuie să meargă mai departe!”
În dialogul nostru pentru prima dată Mircea a tăcut câteva fracțiuni de secundă. Cu un halou de nostalgie aproape palpabilă… ”Minaur este o parte din viața mea. Care m-a adus unde sunt azi. Fără handbal, sincer, nu știu unde ajungeam. Minaur trebuie să meargă mai departe! Sunt multe lucruri care nu îmi plac. Prelungirile astea de contract în grup, la jucători de niște vârste… Mă întreb: de ce se fac? Care este sensul? Cum mergi astfel mai departe? Echipa asta a fost dusă cândva în liga a doua. Nu îmi doresc să mai asist la așa ceva! Pentru că există posibilități mari să se facă lucruri bune la clubul ăsta. Cu cei de aici. Eu îți spun ce gândesc. Mă știi, doar. Am rămas același. Și spun toate astea pentru că îmi pasă. Și pentru că mă doare când văd ce se întâmplă. Vreau Minaur să meargă mai departe!”
Ramona-Ioana Pop
Spicuiri din palmares Mircea Petran
2 titluri de campion mondial universitar (1985 – Germania şi 1987 – România);
2 Cupe IHF cu Minaur (1985, 1988);
1 titlu de vicecampion național cu Minaur (1985)
5 medalii de bronz național cu Minaur (1983, 1984, 1987, 1988, 1989)
2 Cupe ale României cu Minaur (1984, 1989);
1 finală de Cupei Germaniei cu Düsseldorf (contra Lemgo, 1995);
Spicuiri din palmares Tudor Botea
1 titlu de campion național la seniori cu Dinamo București (2021)
1 loc III cu CS Minaur Baia Mare (2020)
1 Supercupa României cu Dinamo București (2020)
2 Cupe ale României cu Dinamo București (2020, 2021)
6 titluri de campion național la juniori
În 14 mai se vor împlini 50 de ani de la înființarea HC Minaur. Până atunci (și posibil chiar și după), din când în când, vă vom ”prescrie” câte o pastilă de Minaur. Ca să nu uităm ce a fost și să avem grijă de ce este, astfel încât Minaur să meargă mai departe. Nu oricum, ci așa cum merită o echipă care a făcut un întreg oraș să respire handbal.
