Deși era pasionat de fotbal și handbal, în 1981 a ales voleiul – sport pe care l-a practicat până în 2002. Din 2004 este antrenorul echipei Știința Explorări. Aproape trei decenii, Marius Botea a petrecut sub culorile clubului băimărean. Campion al României din postura de jucător, mărturisește că și-ar dori un titlu național și în calitate de antrenor. Și, dacă se poate, ca antrenor al grupării băimărene, pe care mereu a considerat-o echipa sa de suflet.
”A doua zi eram deja la sala de sport…”
– Când şi cum te-ai apucat de volei? Presimt că e o poveste aici…
– E o poveste simplă. Am fost un copil care a iubit mișcarea: jucam fotbal, mă dădeam cu bicicleta, alergam… Așa că atunci când, elev fiind în clasa a V-a, antrenorul Mircea Spătăcean a venit la școală și m-a selectat pentru volei nu am stat mult pe gânduri și a doua zi eram deja la sala de sport a Școlii nr. 4 (azi ”Avram Iancu”). Era anul 1981. Ideea de a practica un sport în cadru organizat m-a bucurat enorm, așa că nu a mai contat că – pe atunci – iubeam mai mult fotbalul și handbalul. Antrenamentele de volei mi s-au părut interesante, metodele antrenorului Spătăcean mi-au plăcut (a contribuit și calitatea celorlalți antrenori cu care am lucrat: Paul Vasil la începători și Ioan Rusu la avansați), părinții m-au încurajat, așa că am continuat să mă antrenez și să joc volei până în… 2002!
Primul titlu, prima convocare la națională
– Îţi mai aminteşti gustul primului titlu naţional, cucerit în 1987 din postura de junior 2 al CSȘ 2 Baia Mare?
– Nu cred că știam noi prea bine atunci ce se întâmplă, cert este că după munca depusă la club și rezultatele pe care le aveam în campionatul național, prezența la turneul final ni se părea firească. Iar acolo, jucând bine de la meci la meci și având și ajutorul publicului (țin minte că finala am jucat-o în Baia Mare cu polivalenta arhiplină, lucru mai rar întâlnit în sectorul juvenil), am reușit o performanță notabilă la acea vreme. Am așezat cupa în vitrină la loc vizibil din orice parte a camerei mele și eram foarte mândru de ea! Adevărul este că o mai am și acum.
– Rămânem în zona amintirilor legate de premiere: la 20 de ani erai chemat la naţionala de tineret.
– Prima mea selecție la națională… Cât de mândru am fost! Țin minte că echipa a arătat o formă foarte bună la Balcaniadă, am reușit victorii în fața a trei echipe mult mai valoaroase decât a noastră (Bulgaria, Grecia, Turcia), câștigand medaliile de bronz. Pentru mine a fost o experiență deosebită să joc pentru țara mea și nu cred că există mândrie mai mare pentru un sportiv de performanță decât să audă din teren imnul național intonat și pentru el!
”Explorări era cea mai valoroasă echipă din provincie”
– În acelaşi an semnai primul tău contract de prima ligă, cu Explorări Baia Mare.
– Era tot ce își putea dori un junior: să facă pasul spre gruparea de seniori a orașului natal. Cu atât mai mult cu cât performanțele echipei erau notabile, iar derby-urile se disputau cu sala plină. La acea oră, Explorări era cea mai valoroasă echipă din provincie. Când am semnat contractul cu echipa din Baia Mare țin minte că eram uluit că urma să joc împreună sau contra unor sportivi pentru care – în anii de juniorat – fusesem copil de mingi. Odată cu mine, de la echipa de juniori sau de la cea de Divizia B – făcuseră pasul spre Explorări și alți coechipieri, antrenori erau Mircea Spătăcean și Adrian Arbuzov. Și chiar dacă pretențiile erau altele, acomodarea a fost ușoară. Iar faptul că formam un grup disciplinat și foarte ambițios ne-a ajutat să obținem clasări pe podiumul național și participări în cupe europene.
”Voi fi mereu mândru de această performanță!”
– În 1993, la cinci ani distanţă de la precedentul tău titlu de campion (cucerit cu echipa de juniori 1 a CSŞ 2 Baia Mare), deveneai din nou campionul României. De data aceasta la seniori. Sentimentul a fost diferit?
– Clar cel mai bun rezultat al meu. Explorări era prima echipă de club din provincie care cucerea titlul național în detrimentul titratelor Steaua și Dinamo. De altfel țin minte că – la începutul sezonului – eram cotați cel mult cu șanse la bronz: Dinamo, Craiova și Steaua aveau loturi foarte bune. Dar noi aveam o mare sete de rezultate și era o sete care ne unea! În drumul spre aur, pentru noi cel mai greu joc a fost cel din semifinale, împotriva Craiovei, echipă de care am reușit să trecem cu mare dificultate. Marea provocare fiind depășită, finala cu Dinamo am tratat-o ca pe un meci obișnuit de campionat. Noi eram considerați outsideri în această ecuație, dinamoviștii fiind cotați fără echivoc cu prima șansă la câștigarea campionatului. Presiunea era la ei, situația ne convenea. Conform regulamentului, se juca după sistemul trei meciuri din cinci, primele două fiind programate pe terenul echipei mai bine clasate, care era Dinamo. După cele două partide din București scorul era 1-1. Îmi amintesc că am debutat în această confruntare cu un joc incredibil, pe care l-am câștigat cu 3-1. Acela a fost momentul în care am început să îndrăznim să ne gândim la aur. Aveam și argumente care lucrau în favoarea noastră: atmosfera între noi era excelentă, eram în formă sportivă bună și, în plus, urmau meciurile din Baia Mare. Știam că ne putem baza pe sprijinul suporterilor. Așa că am început să cochetăm tot mai insistent cu gândul la titlul național. Iar surpriza s-a întâmplat. Și asta în fața unei săli arhipline. A contat enorm suportul publicului, fără de care îndrăznesc să spun că rezultatul ar fi putut să fie altul. Dar așa am ieșit victorioși în următoarele două jocuri și am câștigat astfel aurul, devenind campionii României. Mărturisesc: voi fi mereu mândru de această performanță!
– A fost o aliniere bună a planetelor?
– Nu. Succesul nu a fost nicidecum întâmplător. Pe lângă setea de rezultate și forma fizică bună de care am pomenit deja, au existat și alți factori care au contribuit din plin la titlul din 1993. Poate părea un loc comun ce am să spun, dar e realitatea de atunci: eram cu adevărat o echipă. Atât în teren, cât și în afara lui. Chiar și la berea de după meciuri mergeam aproape toți. Și chiar și în timpul liber, noi tot despre sport vorbeam. Nu înseamnă că nu aveam discuții în contradictoriu sau că ne convenea mereu totul. Nicidecum. Dar niciodată nimeni nu purtat pică altuia din echipă. Ce dovadă mai bună vreți că așa stăteau lucrurile decât faptul că și azi, chiar dacă fiecare și-a urmat calea și suntem angrenați în profesii diferite și suntem departe unii de alții, păstrăm legătura, ne ajutăm și ne revedem de câte ori e posibil cu foarte multă bucurie. La fel de mult a contat la rezultatul din 1992 și liniștea financiară.
”Mă bucur că am avut curajul să spun <<stop>>”
– E frumos să vorbim despre performanțe. Dar, inevitabil, din destinul sportivilor fac parte și accidentările. Un capitol care a dus la despărțirea ta temporară de Explorări.
– În 1994 am devenit vicecampioni naționali, însă înainte de finală m-am accidentat grav la genunchi: ruptură de ligamente încrucișate. Altfel spus, o pauză de un an de zile. Ultima parte a recuperării am efectuat-o în Ungaria, jucând returul sezonului sezonului 1995/1996 pentru echipa maghiară VSC Nyregyhaza. După care am revenit la echipa băimăreană.
– În 2002 ai decis să pui punct carierei de jucător. Care a fost combinaţia de argumente care a pledat în favoarea acestei decizii niciodată uşor de luat?
– Era o perioadă destul de dificilă atunci la echipă: salariile se dădeau cu mare întârziere, rezultatele sportive nu erau din cele mai bune, iar pe mine mă chinuia o afecțiune mai veche, o inflamație a tendonului ahilean, ceea ce îmi provoca în ultimii ani destule dureri la antrenamente și meciuri. Recunosc: a fost o decizie foarte grea, dar mă bucur că am avut curajul să spun „stop” atunci când trebuia și nu când aș fi fost nevoit să fac asta la presiunile altora.
”M-am gândit că prin multă muncă se pot construi lucruri frumoase”
– Despărțirea de Explorări nu a durat foarte mult nici de această dată: după doi ani reveneai, de data aceasta din postura de antrenor.
– Propunerea să antrenez fosta mea echipă a venit din partea domnului Traian Rad Traian. Existaseră anumite disensiuni între noi înainte de a renunța să mai joc pentru Explorări. Dar în 2004 mi-a făcut această ofertă de a antrena echipa, am decis să trecem peste trecut și, iată, colaborarea noastră durează de ceva timp. Mărturisesc că nu am stat pe gânduri deloc atunci când mi-a fost făcută propunerea și am acceptat chiar dacă situația nu era deloc roz la club: echipa tocmai revenise în Divizia A și existau destule probleme. Dar m-am gândit că prin multă muncă se pot construi lucruri frumoase. Cu atât mai mult cu cât cu cei mai mulți dintre sportivi fusesem coleg până în 2002, iar domnul Adrian Arbuzov fusese antrenor secund sau principal în perioada când jucam. Practic mă întorceam într-un colectiv pe care îl cunoșteam, doar că de data asta din postura de antrenor principal. Jucasem mulți ani în prima divizie și avusesem ce învăța de la antrenorul meu, Mircea Spătăcean, fusesem antrenor la copii și jucători, dar – așa cum aveam să descopăr – a conduce o echipă de seniori este total altceva! Din postura de jucător trebuia doar să mă antrenez și să joc. Calitatea de antrenor, însă, implică o mulțime de responsabilități, iar munca nu se rezumă niciodată la cele patru ore de antrenament pe zi. Schimbarea mea de rol a fost, însă, simplificată de buna colaborare cu Adrian Arbuzov și Sorin Pop: împărtășim aceleași idei despre voleiul de performanță, gândim similar maniera în care trebuie construite antrenamentele, iar colaborarea noastră nu se rezumă strict la antrenamentul din sală. Au existat numeroase situații când, chiar și după victorii, atunci când ești tentat să vezi numai partea bună a lucrurilor, discuțiile noastre au fost despre cum ar fi trebuit altfel abordate anumite faze din joc, cât de inspirate au fost sau nu schimbările de jucători etc. Cred că din acest motiv colaborarea noastră rezistă timpului. Și profit de moment ca să revin la domnul Traian Rad Tăut și să mai menționez ceva: dacă în tot acest răstimp echipa a obținut rezultate, cred că în mare măsură meritul este al lui, al modului în care a înțeles să gestioneze momentele de criză cu care s-a confruntat echipa (și nu au fost puține). Este părerea mea că în voleiul masculin românesc există doar doi conducători veritabili, iar unul dintre ei este domnul Traian Rad Tăut.
”Cred că nu eram pregătit pentru o asemenea experiență”
– Anul 2008 a venit cu numirea ta în postura de selecţioner. Era prima oară când erai curtat de naţională sau era prima dată când spuneai da?
– Cu un an inainte fusesem solicitat ca antrenor secund, alături de Mircea Spătăcean – principal, însă nu fusese o oferta propriu-zisă. De data aceasta, însă, în 2008, presiunile au fost mari (nu am înțeles niciodată de ce) și am fost nevoit să accept. A fost o perioadă foarte grea. Eu cred că nu eram pregătit pentru o asemenea experiență pentru că jucătorii exponențiali evoluau în străinătate și era clar că aveau nevoie de alte metode decât ale mele. Și chiar dacă au fost destule momente tensionate între noi, am reușit să trec peste și chiar să învăț anumite lucruri din acea perioadă. Cu unii dintre jucătorii de atunci de la națională chiar am rămas prieten.
”Suporterii au fost cei care ne-au ajutat (…) să mergem în finală”
– În 2011, vicecampion naţional din postura de antrenor. Te-ai bucurat de argint sau ai oftat după aur?
– În semifinale am întâlnit Tomis, o echipă cu un lot foarte bun și antrenată de un fost campion european. Așa că teoretic adversarii noștri erau favoriți pentru accederea în finală. Primul joc nu a început deloc bine: era 2-0 la seturi și 23-20 la puncte pentru ei. Nu prea era loc de speranță pentru noi… Dar am crezut în șansa noastră și am obținut victoria. Eu eram deja mulțumit, gândindu-mă că vom câștiga două jocuri în Baia Mare. Însă colegul meu, Sorin Pop, a spus că avem nevoie de un succes și în ziua următoare. Și s-a făcut vrerea lui: am venit de la Constanța cu 2-0. Dar Tomis s-a prezentat supermotivată în Baia Mare și ne-a luat primul meci. Pe al doilea, însă, l-am câștigat și nu voi înceta niciodată să spun că suporterii au fost cei care ne-au ajutat să bifăm a treia victorie și să mergem în finală. Acolo unde, din păcate, nu am contat. Asta pentru că Remat Zalău a studiat jocurile noastre din semifinală foarte atent și nu a făcut greșeala să ne subestimeze. Remat a luat aurul, noi ne-am ales cu argintul și până în ziua de azi spun că a fost o performanță deosebită pentru că Explorări avea o echipă tânără (cinci dintre jucători aveau 20 de ani), iar bugetul nostru nici măcar nu semăna cu cel al unei echipe cu pretenții.
”Am ales cu inima”
– Ai fost campion al României din postura de junior şi de senior. Sunt sigură că ai visat să câștigi titlul național şi din postura de antrenor. Ai renunţat la acest vis?
– Nu este un vis, este un obiectiv! Mi-am propus lucrul acesta și știu că, dacă voi rămâne în sistem, îl voi realiza. Când și cum nu știu, dar îl voi îndeplini. Dar mi-aș dori enorm să fiu campion național ca antrenor al echipei Explorări Baia Mare!
– Ai o legătură cu totul aparte cu Explorări: de circa trei decenii ești la acest club. O fidelitate care nu se prea mai întâlneşte azi nici în viaţă, nici în sport.
– Întotdeauna am considerat Explorări ca fiind echipa mea de suflet. Este locul unde m-am format ca jucător și locul unde m-am format ca om. Și cu toate că am primit oferte de a juca sau antrena și în altă parte, am decis să continui aici. Pot spune că am ales cu inima.
”Au existat situații în care eram gata să cedez”
– Asta deși, așa cum și tu ai spus pe alocuri, nu întotdeauna situația a fost roz…
– Cred că cea mai mare decepție rămâne sezonul 2009/2010, când – după un parcurs excelent în partea a doua a campionatului (am avut 10 meciuri consecutive fără înfrângere) – am pierdut probabil singurul meci pe care nu trebuia sub nicio formă să-l pierdem și am ratat intrarea în primele patru echipe ale campionatului. Dar dezamăgirile sunt multe în cariera unui antrenor. Trebuie să nu le pui la suflet și să fii puternic mental, altfel riști să clachezi la un moment dat. Admit că au existat situații în care eram gata să cedez pentru că nu mai vedeam nicio ieșire, însă faptul că am avut cu cine să mă sfătuiesc și de la cine să primesc o părere pertinentă și, mai ales, sinceră, m-a ajutat mereu să merg mai departe. De aceea este important sprijinul pe care îl ai în familie, iar din acest punct de vedere eu sunt un norocos: îi am mereu alături pe fiul meu, Tudor, și pe soția mea, Delia.
– S-a strecurat regretul drumului ales?
– A fi antrenor (indiferent de sport) este foarte greu. Cum spuneam, munca unui tehnician nu se rezumă strict la orele din sală, sunt foarte multe lucruri de făcut sau situații de gestionat și în afara terenului. Dar nu regret deloc opțiunea aleasă pentru că orice victorie aduce cu sine o satisfacție imensă.
”Mă gândeam că va face volei… ”
– Dar regretul că Tudor joacă handbal și nu volei există?
– Nu sunt dezamăgit de alegerea lui, de fapt pe undeva noi l-am îndrumat spre handbal. Tudor a crescut practic în sala de sport: avea câteva luni și dormea în cărucior la meciurile mele. După ce a mai crescut, mă însoțea la antrenamente și în cantonamente, la meciuri era copil de mingi (a și luat un cartonaș roșu la un meci internațional). Așa că fiind mereu în preajma fileului mă gândeam că va face volei… Dar Florin Mironescu și Dan Bizău puneau atunci bazele a ceea ce urma să fie Academia de Handbal Minaur. Și handbal a rămas… Consider că, de mai bine de 20 de ani, voleiul este un sport în regres, nu doar pe plan național, ci și internațional, iar handbalul are altă vizibilitate. Așa că nu, nu sunt dezamăgit. Ca părinți suntem lângă el la fiecare meci și dorim ca lucrurile să meargă bine pentru el și echipa lui. Însă cred că este imposibil ca părinte să te delimitezi de acțiunile copilului tău cu atât mai mult atunci când ești din lumea sportului și știi foarte bine ce înseamnă bucuria unei victorii și tristețea unei înfrângeri.
PALMARES
🏐 Ca jucător
– 1987: campion naţional la Juniori 2 cu CSŞ 2 Baia Mare;
– 1988: campion naţional la Juniori 1 cu CSŞ 2 Baia Mare;
– 1988 – 1990 jucător la Motorul Baia Mare în Divizia B;
– 1990: selectat la naţionala de tineret; bronz la Balcaniadă;
– 1990 – 1994: Explorări Baia Mare în Divizia A;
– 1993: campion naţional cu Explorări Baia Mare;
– 1994: vicecampion național cu Explorări Baia Mare;
– 1996: VSC Nyregyhaza;
– 1996 – 2002: Ştiinţa Explorări Baia Mare;
🏐 Ca antrenor
– din 2004 este antrenorul echipei, alături de Sorin Pop;
– 2006: locul IV în Divizia A;
– 2008: locul 3 în Cupa Balcanică; selecționer al naționalei României;
– 2010: locul 2 în Cupa Balcanică; finala Cupei României;
– 2011: vicecampion naţional;
– 2012: locul 3 în Cupa Balcanică;
– 2013: locul IV în Divizia A;
– 2016: locul IV în Divizia A; finala Cupei României.
Ramona-Ioana POP
Sursă foto: Știința Explorări Baia Mare. Sursă foto deschidere: PhotoSport YSR.
