Încă înainte să ocupe loc pe băncile școlii, ajunge în primul rând la Teatrul Municipal Baia Mare. Și așa începe o primă mare poveste de iubire. Mai mult: pe la 11 ani, este selectat să joace într-o piesă de teatru. Așa că decizia vine ca de la sine: ”trebuie să mă fac actor”. Între timp, însă, de pe la 10 ani, devine și un obișnuit al sălii de cinema: ”când am avut curajul să chiulesc de la școală am făcut-o ca să merg la film”.
Undeva prin clasa a X-a își dă seama că șansele de a deveni actor nu îi surâd prea larg, așa că optează pentru litere. Pentru că – am omis să vă spun – prin clasa a VII-a se îndrăgostește, grație profesoarei, și de limba franceză. 45 de ani predă franceza. Seducând, la rândul lui, generații și generații de liceeni, care au învățat conjugările de drag și din respect pentru dascălul de la catedră.
Timp de vreo trei decenii coordonează trupa Dramatis Personae de teatru francofon. Lansează Festivalul de muzică francofonă „Chants, Sons sur Scène”. În 1999 este decorat cu „Les Palmes Académiques” pe linie de învăţământ de statul francez, iar în 2005 devine „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor” pe linie culturală. Și pentru că e imposibil într-un șapou să sintetizezi toate ”faptele de vitejie” ale profesorului Nicolae Weisz, sărim în… zilele noastre: când lansează primul volum de autor. ”Mi-ar plăcea să văd mai mulți oameni care să se declare așa cum mă declar eu: un om fericit”, spune Nicolae Weisz. Și are, după cum veți constata, toate motivele…
”Matematica era pentru mine o limbă mult mai străină decât franceza…”
– Dat fiind că v-am cunoscut din postura de profesor, de aici lansez dialogul: de ce dascăl?
– Opțiunea de a fi dascăl nu a fost, în fapt, o opțiune. Știam doar că vreau să fac litere pentru că la altceva nu credeam că mă pricep. Oricum matematica era pentru mine o limbă mult mai străină decât franceza… Fizica, la fel. Chimia, la fel. Mai mult ca sigur au și ele farmecul lor doar că eu nu am reușit să îl descopăr în primii 12 ani de școală. Așa că am dat la Filologie în Cluj-Napoca, dar nu m-am gândit atunci că voi fi profesor. Prima dată când mi-am dat seama că asta va trebui să fac și m-a cuprins o groază nesfârșită a fost în anul III de facultate, când am făcut practică pedagogică. Aveam aproape 22 de ani și mă aflam în premieră în fața unei clase de elevi cărora trebuia să le țin atenția trează timp de o oră. Ajungând profesor la Liceul de Construcții, actualul ”Anghel Salingny”, în 1974, cred că un trimestru întreg nu am avut nicio reacție când elevii mă strigau „dom’ profesor” sau „tovarășe profesor”. Nu știam că mie mi se adresează. Pe urmă am aflat…
”Aș fi ipocrit să spun că nu mi-am dat seama”
– Și de ce dascăl de limba franceză?
– Franceză am făcut din clasa a VI-a și dragostea pentru ea s-a declanșat în clasa a VII-a, atunci când am schimbat școala și am ajuns la actualul Colegiu Național ”Vasile Lucaciu”. Unde am dat peste o profesoară – și îmi face mare plăcere să îi rostesc numele, Stela Rodica Prația – care a schimbat totul. Pentru că am făcut, la fel ca și majoritatea colegilor mei, tot posibilul ca să îi intru în grații, să o văd zâmbind, să mă laude că am spus ceva bine. Oricum nu era genul de profesor care să ne certe sau să ne ia peste picior, era extrem de delicată și cu un tact pedagogic pe care am încercat mai apoi să îl imit. Cred că nu am reușit întru totul…
– … și, totuși, și dumneavoastră ați fost înconjurat ulterior de eleve și elevi care vă căutau zâmbetul. Adică sper că sunteți conștient de succesul avut în rândul liceenilor din toate generațiile.
– Aș fi ipocrit să spun că nu mi-am dat seama, din privirile elevilor mei, că aprobă ceea ce spun sau cum spun, că apreciază că fac eforturi (fără să pară că le fac) ca să îi apropii de limba franceză. Deoarece pentru mine cea mai importantă a fost limba franceză. Normal. Un an am predat și limba română: mie mi-a plăcut să o predau, dar nu cred că a plăcut celor care conduceau liceul. Aveam alte păreri despre felul în care trebuie să se predea literatura decât cel prevăzut de programele școlare.
”Habar nu am cum se întâmplă. Cred că pur și simplu îți iese. Sau nu…”
– Cum v-ați explicat acest succes al dumneavoastră la catedră?
– Există un film românesc absolut excepțional, poate chiar cel mai important film românesc care s-a făcut vreodată, ”Reconstituirea”, în regia lui Lucian Pintilie. Filmul avea ca muzică de generic un cântecel pe care eu nu îl știam, unul așa, mai golănesc un pic. Îl cânta George Mihăiță. În cântec se spunea, printre altele: ”Dacă vrei să ai gagică, trebuie să știi cum”. Cred că la fel este și la catedră: dacă vrei să ai simpatie şi apreciere din partea elevilor, trebuie să știi cum. Nu am rețete! Nu poate exista o rețetă prin care să îți spui: ”Mi-am propus azi, de la 8.00 la 13.00, când am ore, să fiu carismatic”. Așa ceva nu există. Habar nu am cum se întâmplă. Cred că pur și simplu îți iese. Sau nu…
– Ați început cariera de dascăl în 1974 și v-ați pensionat în 2019. 45 de ani ați fost profesor. Ce nu s-a schimbat și ce s-a modificat între cele două borne de timp în ceea ce privește modul de a ajunge la elevi?
– Am încercat să țin pasul cu evoluția generațiilor și nu mi-a fost greu deloc. În principiu, regulile nu s-au prea schimbat cu trecerea anilor. În mare, adolescenții au același univers de interese. Vor să fie adulți, unii mai repede decât le este sorocul. Vor să știe, fără să facă mari eforturi. Cam așa eram și noi… De aceea pe mine mă enervează adulții care tot repetă: ”Tinerii de azi nu mai citesc”. Bun, dar tinerii de azi știu alte chestii! Da, e adevărat: citesc mai puțin. Dar oare, când eram noi liceeni, chiar citeam atât de mult? Eu cred că treaba unui profesor este nu să se plângă de faptul că elevii nu mai citesc sau că ”nu mai sunt ca pe vremea mea”. Ci treaba mea ca profesor este să nu-i bat la cap pe elevi și să încerc să descopăr unde trebuie să apăs pedala ca să îi fac să le placă măcar un pic ceea ce le predau.
”Niciodată nu mi-am propus să scriu nimic!”
– Fiindcă ați pomenit de citit și fiindcă aveți un discurs care trădează de la primele cuvinte lectură multă și de calitate în spate, vă întreb: prietenia dumneavoastră cu cartea când și cum a început? Sau e chiar o poveste de amor?
– Dacă am citit a fost pentru că am vrut să citesc, nu pentru că m-a pus cineva sau pentru că mi-am făcut un plan de genul ”am să citesc 100 de cărți anul acesta și atunci voi fi mai deștept cu 25 de grame”. Am citit pentru că mi-a plăcut. Înțeleg că unora le scapă farmecul cărților. Bine, cu noduri, dar înțeleg. Pentru că nici mie, de pildă, nu-mi place pescuitul. Deși sunt atât de mulți oameni care se duc cu drag la pescuit. Dar eu, unul, am rămas imun la farmecele pescuitului și în ape curgătoare, și în ape stătătoare.
– Iubind cartea, a fost mai greu să faceți pasul și să treceți de la postura de cititor la cea de scriitor?
– Niciodată nu mi-am propus să scriu nimic! Dacă am fi stat de vorbă acum cinci ani și mi-ai fi spus că voi scrie o carte aș fi râs cu foarte multă poftă și aș fi jurat pe orice că acest lucru nu se va întâmpla. A apărut această carte, într-adevăr, despre filmele Netflix, ”Cronici cronice si acute”, dar totul a pornit de la o întâmplare cu prietenul meu Alexandru Jurcan, care scrie poezie, proză, cronică de teatru și film. A început să îmi trimită, de ani buni deja, ceea ce publica. Pentru că nu puteam avea acces la toate publicațiile în care apăreau scrierile lui. Filmele pe care le comenta, în general, erau filme pe care nu le văzusem. La un moment dat, însă, mi-a trimis ceva despre un film pe care îl știam. Am constatat că scria niște chestii foarte interesante, doar că eu vedeam altfel lucrurile. Așa că i-am răspuns, descriind foarte pe larg părerile mele. Răspunsul lui Alexandru Jurcan a fost: ”De ce nu te apuci să faci cronică de film?”. I-am replicat că eu nu sunt făcut pentru așa ceva, el a insistat și, zgândărit de el, am încercat să văd dacă pot scrie o cronică de film. La comentariul pe care i-l trimisesem lui am mai adăugat niște lucruri, am reordonat ideile, iar reacția lui Alexandru a fost: ”Asta este o cronică de film!”. Numai că eu nu știu să mă exprim în cuvinte puține, așa cum se vede și în acest interviu, și scriam mult. Adică am în carte o cronică și de 12 pagini… E mult, cred.
Am încercat să nu bat câmpii, nici măcar cu grație, și m-a apucat nici nu știu ce, cert este că am început să caut filme pe Netflix, să îmi rog prietenii să îmi semnaleze filme interesante. Așa că mai vedeam câte un film și scriam despre el. Asta a durat vreo opt-nouă luni. Într-o frenezie de nedescris! Și am ajuns să privesc un film timp de două-trei zile: mă opream, reveneam, revedeam, mă documentam. Pe când terminam vizionarea, aveam câteva pagini bune cu fraze din filme, cu idei, cu formulări și comentarii. După care urma scrierea propriu-zisă a cronicii. Pentru un film despre care scriam, timpul optim era o săptămână, dar pentru cele mai multe am depășit binișor săptămâna. Când m-am trezit cu mai mult de 30 de cronici, același Alexandru Jurcan mi-a spus: ”Acum ești copt pentru a da atac la o editură”. Nu mă gândisem nicio clipă la chestia asta. Nicio clipă. M-a tot împins iar de la spate, dar deja mă lăsam mult mai ușor: și așa am ajuns la Casa Cărții de Știință. O editură pentru care am un respect nesfârșit pentru că sunt niște profesioniști incredibili acolo.
”Această carte este un mentosan. O metaforă, desigur”
– Scrieți undeva în carte că este una de tip mentosan. După mentosan rămâne în urmă un gust oarecare de mentă pentru ceva timp. În urma lecturării cărții cu ce v-ar plăcea să rămână cititorii?
– Din ce este compus un film? Habar nu am din ce trebuie să fie compus un film. Din ce este alcătuită o cronică de film? Habar nu am din ce trebuie să fie alcătuită o cronică de film. Dar știu că atunci când mănânc un mentosan pot decide dacă îmi place sau nu. (Să spunem, totuși, pentru cei care nu știu: mentosanul este o bomboană extrem de mentolată, de pe vremea comunismului încă.) Și am decis că această carte este un mentosan. O metaforă, desigur. Dacă ideile din carte vor rămâne întipărite în senzațiile de orice tip ale cititorilor, cred că e bine. Comentez filmele cu foarte multe ironii, apare foarte des în cronicile mele cuvântul „eu”, mă refer foarte mult la mine în comentarii, de cele mai multe ori cu autoironie, un sport pe care îl practic dintotdeauna. Această manieră de scriere duce ață la un scriitor american al anilor ’70, extrem de iubit, Hunter S. Thompson, care a inventat ceea ce se cheamă jurnalismul Gonzo. Asta este jurnalismul Gonzo în esență: să vorbești mult despre tine, să sari de la una la alta, să fii ironic și autoironic, iar din acest amalgam care se naște să aibă un pic de lucru și… consumatorul de mentosan, adică cititorul. În sensul că bomboana nu trebuie să se topească singură, ci trebuie să îți pui și tu, ca cititor, mintea la contribuție.
”O carte care stârnește păreri împărțite este mai de interes”
– Considerați că este mai riscant jurnalismul Gonzo? Devii tu, ca autor, mai vulnerabil expunându-ți ideile, experiențele, punând pe tava cititorului (ca să rămânem în zona metaforelor culinare) subiectivitatea proprie?
– Mai dificil. Dacă nu chiar și indecent. Deși, dacă mă întrebi pe mine (și pe mine mă întrebi), eu nu îl simt ca fiind indecent. Dar să tot faci uz de ceea ce crezi tu, de ceea ce ți s-a întâmplat ție, de experiențele personale este clar că poate părea unor cititori ceva indecent. Iar după ce tu, ca autor, ai publicat cartea, aceasta nu mai este a ta. E a celui care o citește. Și acesta are tot dreptul să spună că este o capodoperă cartea sau că este o mare prostie. De aceea eu și spun în introducerea cărții că dacă undeva, pe vreun forum de discuții, se va spune despre cartea semnată de mine că este o tâmpenie, răspunsul meu va fi ”ai dreptate”. Dacă se va scrie că e o capodoperă, tot asta voi scrie: ”ai dreptate”.
– Până acum reacțiile au fost de tâmpenie sau de capodoperă?
– De tâmpenie nu mi-a spus nimeni nimic până acum. Și cumva nu îmi place neapărat pentru că eu consider că o carte care stârnește păreri împărțite este mai de interes decât una despre care se rostesc doar un fel de lucruri. Sigur că în carte critic unele filme și o fac cu toată gura. Desigur că realizatorii filmelor respective pot spune despre mine că sunt un prost. Au dreptul să spună asta. Și eu am spus așa ceva despre mulți… Foarte urât că am făcut-o, dar recunosc: am făcut-o.
”S-a întâmplat să stau în fața foii albe ore și ore”
– Apelând la maniera aceasta Gonzo de a deschide larg ușa spre propriul univers, sunteți pregătit să divulgați unele tabieturi de creație pe care le-ați dezvoltat scriind „Cronici cronice si acute”?
– Dacă mă inviți la mărturisiri trebuie să încep prin a spune că sunt un tip leneș. Foarte leneș uneori. Recordul în scrierea acestei cărți a fost să stau și 11 ore nemișcat în fața computerului, pentru că eu scriu direct pe computer. Așadar sunt un tip leneș, dar există chestiuni care mă fac să prind viață. De exemplu, timp de vreo 30 de ani am avut o trupă de teatru. În limba franceză jucau copiii mei cu care am fost la festivaluri în 14 țări, iar 21 dintre ei au ajuns actori profesioniști. Și niciodată nu mi-a fost lene să repet cu ei șapte zile din șapte timp de 5 săptămâni. Nici să stăm ore în șir la repetiții. Recordul și aici a fost, cred, tot 11 ore. Niciodată nu mi-a fost lene nici să mă prezint la clasă și să consum acolo cantități mari de energie. Nu mi-a fost niciodată lene să citesc. Nici să dezvolt prietenii. Sunt mândru de chestia asta: mereu am fost înconjurat de prieteni și așa sunt și acum. Nu mi-a fost lene să scriu cartea. Roland Barthes are un mic comentariu în „Par où commencer?” prin care mărturisește ce probleme grave are când se află în fața foii albe și nu știe cum să înceapă un articol sau un comentariu. Chestia asta am trăit-o și eu. S-a întâmplat să stau în fața foii albe ore și ore, să plec din fața computerului și să mă apuc de altceva, să revin la computer… Dar sunt alte lucruri la care, cum spuneam, mă doboară lenea.
”De acolo, din primul rând, am văzut o mulțime de spectacole”
– Ați pomenit de Dramatis Personae, trupa de teatru francofon formată din liceeni de la Colegiul „Eminescu”. Un proiect susținut nu doar de pasiunea pentru limba franceză, ci și de dragostea pentru teatru.
– O dragoste care se năștea în iarna de dinainte să încep clasa I. Atunci ne-am mutat din Satu Mare în Baia Mare. Părinții mei erau prezenți la toate premierele de la teatru, indiferent ce se juca. Și-au dat seama că nu aș cârâi, așa că au început să mă ducă și pe mine. Tata era pe fază și mereu prindea locuri în rândul 1. Iar de acolo, din primul rând, am văzut o mulțime de spectacole și eram fascinat de tot ce se întâmpla pe scenă. Mai mult, când aveam 11 ani, eram la Casa Pionierilor, la nu mai știu ce cerc. A venit un regizor (Mihai Radoslavescu) din București care căuta copii pentru spectacolul de teatru „Bulevardul Leningradului” (o piesă proletcultistă), în care exista un rol întins de copil. M-a ales şi timp de un an de zile am jucat rolul respectiv, am cunoscut o grămadă de actori și am umblat în turnee. Am fost foarte încântat și atunci am decis că e clar: trebuie să mă fac actor.
– Păi și ce v-a deturnat de la acest drum?
– Cândva prin clasa a X-a m-am uitat foarte bine în oglindă, am văzut că am puțin peste 1,60, știam că sunt doar câteva locuri la teatru, mi-am dat seama că nu am nicio șansă. Aveam franceza ca rezervă și fără niciun fel de durere am migrat dinspre iluzoria actorie spre franceză. Și tot un fel de actor am fost și cât am predat pentru că, din postura de profesor, evoluezi în fața elevilor, iar părerea lor este extrem de importantă.
”Când am avut curajul să chiulesc de la școală am făcut-o ca să merg la film”
– Îndrăgostit de teatru și, totuși, prima carte de autor e una cu cronici de filme. Îmi înțelegeți dilema?
– Am considerat că nu eram pregătit să scriu cronică de teatru. Bine, după cum ți-am povestit deja, nici cronică de film nu eram pregătit să fac… Dar la teatru nu poți ca la film să oprești, să revezi, să revii, să recitești de 10 ori. Adică poți, dar nu mai dai cronica în timp util. Plus că știam că, dacă nu îmi va plăcea un spectacol, nu voi putea scrie despre el că este OK. Iar eu iubesc peste poate Teatrul Municipal Baia Mare. Deci nu puteam nici să critic. Iar să fiu necinstit cu mine și cu cei care mă citesc nu am vrut. Așa că am ales varianta cea mai lașă: să nu scriu deloc.
– Dragul de film a început de la un film sau de la un actor?
– Nici nu mai știu. Întotdeauna mi-a plăcut să merg la cinematograf. În puținele dăți când am avut curajul să chiulesc de la școală am făcut-o ca să merg la film. Cred că am devenit un consumator serios de film pe la 10 ani. Țin minte că m-a impresionat extraordinar de tare „Elena din Troia”, un film pe care cred că l-am văzut de vreo 10 ori. După câte o proiecție, ne ascundeam cu prietenii în toaletă la cinematograf, și ieșeam când începea următoarea. Am făcut asta și pentru filmele de capă și spadă, după care eram efectiv topit.
– Care sunt clișeele care vă fac să săriți cel mai sus din șoșonii de cinefil?
– Cel mai tare mă enervez când eu, spectator, sunt considerat atât de prost, încât nu înțeleg ce vrea să îmi transmită regizorul/actorul/scenaristul. Să dau un exemplu: personajul trăiește o mare dramă. Am textul în care actorul spune că trăiește o mare dramă. Am vocea cu care spune asta și se simte că trăiește o mare dramă. Am muzica gravă care însoțește secvența și îmi spune și ea același lucru. Văd ochii actorului dați peste cap, sprâncenele încruntate, fruntea plină de riduri, se vede că toată greutatea cosmosului apasă pe umerii lui. Mă enervează. Pentru că e un pleonasm cras: muzică, text, mimică, toate spun același lucru și formează un conglomerat care mă scoate din țâțâni.
”Noi suntem gata seduși!”
– Rămâneți în țâțâni și haideți să schimbăm subiectul: în 2002 ați lansat Festivalul de muzică francofonă „Chants, Sons sur Scène” în care sunt implicați sute de tineri din România an de an. Festival cu finala națională în Baia Mare. De unde această idee?
– În 2001 am participat la un congres al Societății profesorilor de franceză din Olanda, unde am asistat la finala concursului de cântec francofon organizat de societatea respectivă. 500 de profesori de limba franceză au asistat și atunci m-am gândit: „Pentru ce faci acest eveniment în fața profesorilor? Pe cine vrei să seduci pentru marea cauză a limbii franceze? Pe cei care predau deja franceza? Păi noi suntem gata seduși!” Și mi-am spus că spectatorii unui astfel de eveniment ar trebui să fie elevii. Gândul nu mi-a dat pace și, după ce am revenit acasă, am scris un proiect. L-am propus colegilor de franceză din județ și l-am prezentat atașatului cultural al Ambasadei Franței în România care, după ce a citit, a spus un singur cuvânt: „Enfin!” Prima ediție am dorit să o facem singuri, a ieșit foarte bine, iar de la a doua ediție Institutul Francez este colaboratorul nostru. Radiourile din România dau foarte rar și foarte puțină muzică franceză actuală. Și cred că acest festival încearcă să compenseze această realitate tristă, zic eu.
”Întotdeauna am făcut ce am vrut. Dar întotdeauna!”
– Dintre toate aceste roluri pe care le-ați jucat sau le jucați, pe care îl simțiți ca fiind cel mai important?
– Mi-ar plăcea să văd mai mulți oameni care să se declare așa cum mă declar eu: un om fericit. Îți spun cât se poate de răspicat: am fost, sunt și rămân un om fericit! Întotdeauna am făcut ce am vrut. Dar întotdeauna. Au fost oameni care au avut nevoie de un bobârnac ca să îndrăznească să facă un pas înainte și de foarte multe ori eu am fost cel care am dat acel bobârnac. Lumea nici nu știa de multe ori că vrea să facă ceva sau că ar putea să facă acel ceva. Erau oameni lipsiți de curaj, mult prea modești pentru gustul meu, și care au reușit să facă chestii la care poate nici nu au visat, nici nu s-au gândit. Și eu am fost așa cândva: în 1992, la primul stagiu de limba franceză în București la care am participat, aveam maxilarele încleștate: nu am îndrăznit să scot un cuvânt. După ce am vorbit și am fost apreciat, am prins curaj. Bine, nu l-am luat de coadă și nu l-am învârtit deasupra capului spunându-i „Hei, hei, prietene, bine că ne-am întâlnit”. Dar încetul cu încetul am scăpat de complexe. Și cred că în acest sens i-am ajutat pe mulți: să se elibereze de complexe, să vadă că pot, să prindă curaj. Cred că acesta este rolul meu cel mai important.
”Am fost un răsfățat”
– De la stagiul la care nu îndrăzneați să vorbiți franceza, la cele două decorații primite din partea statului francez, lungă a fost calea?
– Nu foarte lungă. În 1992 era stagiul care a reprezentat prima mea ieșire în public. În 1999 am fost decorat cu „Les Palmes Académiques” pe linie de învăţământ de statul francez, iar în 2005 „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor” pe linie culturală. Am fost un răsfățat. Statul francez oferă decorații în patru domenii mari: învățământ, cultură, agricultură și marină. Eu le-am primit pentru două. Acum pentru agricultură și marină nu cred că voi fi vreodată decorat… Sunt niște distincții cu care nu m-am afişat niciodată, dar de care sunt foarte mândru. Reprezintă probabil o recunoaștere a meritelor mele, dar, sincer să fiu, atunci când am auzit prima dată că am fost decorat nici nu știam de existența acestor distincții. Eu nu mi-am făcut un scop din a fi premiat, dar tot pot observa ceva: statul român nu mi-a dat niciun premiu pentru vreun merit pe care l-aș avea sau l-aș fi putut avea…
– Mă întorc la carte. Alexandru Jurcan, în prefață, întreabă „Cui i-e frică de Nicolae Weisz?” Trebuia să mă tem și nu mi-am dat seama?
– Alexandru Jurcan, atunci când întreabă „Cui i-e frică de Nicolae Weisz” se referă la făcătorii de filme. Cărora nu le-am făcut niciun rău. Cei care se tem de mine cred că sunt foarte puțini. Am avut elevi care s-au temut mult de mine. Mi-am spus că dacă ei nu reușesc din puținul sau multul cât ne vedem să înțeleagă că dracul nu este atât de negru cum ar părea la o privire neatentă, atunci nu au decât să persiste în această teamă. Dar în 45 de ani de carieră de profesor, nu am lăsat niciun repetent. Cunosc oameni cărora le este frică de mine. Nu au decât să rămână cu această teamă. Nu am făcut niciodată niciun efort să schimb vreo părere despre mine.
10 ÎNTREBĂRI LA FOC AUTOMAT
1. Care este filmul dumneavoastră preferat?
– Aaaa, nu știu. Primul care îmi vine în minte: „L’Année dernière à Marienbad” / „Anul trecut la Marienbad”, un film din 1961 regizat de Alain Resnais.
2. Care este filmul pe care l-ați văzut de cele mai multe ori?
– „Taxi Driver” / „Șoferul de taxi”.
3. Actor cu care puteți merge la sigur întotdeauna?
– Cu niciun actor nu poți merge la sigur întotdeauna. Dar Robert de Niro este 99% pe gustul meu.
4. Dacă mergeați mai departe cu visul de actor, jucați în teatru sau/și film?
– În teatru. Dar poate eram catastrofal de prost…
5. Dacă nu ați ajuns actor și dacă nu ați fi devenit dascăl, ce profesie v-ar fi plăcut?
– Mi-ar fi plăcut să fiu pianist, deși nu am niciun fel de talent pentru muzică.
6. Cartea dumneavoastră de căpătâi?
– „Mythologies”, de Roland Barthes. Am şi corespondat cu el prin anii ’70 şi sunt fericitul posesor a 3 scrisori de la el.
7. Ce carte aveți acum pe noptieră?
– Nu e o carte, sunt niște piese de teatru scrise de Pierre Henri Cami. Piese pe care le traduc și care sper să apară cât de curând.
8. Sunt cărți pe care le citiți și recitiți?
– Da. Mai ales piese de teatru.
9. „Niciun artist nu e artist tot timpul”, spuneți în carte. Ce vă place să faceți dincolo de ceea ce știm deja?
– Cel mai mult îmi place să mă întâlnesc cu prietenii. Cel mai bun prieten al meu este un fost coleg de clasă dintr-a II-a.
10. Când creați?
– Sunt nocturn, după ora 23.00 sunt cel mai viu. Nu îmi cad niciodată pleoapele pe piept!
Îmi amintesc de parcă a fost ieri (și chiar nu a fost…). A intrat în sala de clasă și dintr-o dată o materie pe care ani de zile o considerasem anostă a început să aibă farmec, iar 50 de minute au început să zboare. În fiecare ipostază pe care l-am descoperit mai apoi, efectul a fost același. Pentru că Nicolae Weisz aduce cu sine doze perfect calibrate de cultură și umor, de ironie și autoironie, de profesionalism și creativitate. Nu cade niciodată în capcana locurilor comune și are mereu talentul de a te scoate din zona de confort fără ca măcar să îți dai seama ce ți se întâmplă.
Am amânat acest interviu, deși ideea a existat de foarte mulți ani. Dintr-o sfială, dintr-o neîncredere, din ”je ne sais quoi”… Deși s-a scris aproape singur, în fața titlului am cumpănit o vreme. Povara colii albe funcționează și apare exact atunci când ți-ai dori mai puțin. Și tot depănând amintiri, și tot privind spre cartea încă oarecum mirosind a tipar proaspăt, m-am gândit că un singur titlu s-ar potrivi cu adevărat, parafrazând un film celebru: ”Domnului profesor, cu dragoste”…
Ramona-Ioana Pop
FRAGMENTE DE CV
- 1974 – absolvent al Universității ”Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (secția franceză-română)
- 1974-2019 – profesor de limba franceză
- 1994 – inițiatiză trupa de teatru francofon „Dramatis Personae” pe care o coordonează 30 de ani și cu care participă la festivaluri din 14 țări
- 1999 – „Chevalier dans l’ordre des Palmes Académiques” / „Cavaler al Laurilor Academici”, decorație acordată de statul francez
- 2002 – lansează Festivalul de cântec francofon ”Chants, sons sur scène”, ajuns în acest an la ediția 23
- 2002-2010 – director artistic al Teatrului Municipal Baia Mare
- 2005 – „Chevalier dans l’ordre des Arts et des Lettres” / „Cavaler al ordinului Artelor şi Literelor”, decorație acordată de statul francez
- 2011 – publică prima carte (traduceri): „Dumnezeu călătoreşte întotdeauna incognito”, de Laurent Gounelle, apărut la Editura Philobia, București (are peste 10 cărți de traduceri publicate în prezent)
- 2020 – membru al Uniunii Scriitorilor din România
- 2023 – publică prima carte de autor: ”Cronici cronice și acute”, la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca
CITEȘTE ȘI:
În ”absența” autorului, o lansare de carte s-a transformat în… declarație de dragoste
