Maria Casandra Hauși: ”Doina luptă pentru dor, pentru Dragoste…”

Sursă foto: Maria Cassandra Hauși. Credit foto: Dan Vezentan

Nu contează cât de aproape ți-e satul românesc sau cântecul lui popular. Cât de senin ți-e sufletul sau câte dureri porți în tine. Când o auzi pe Maria Casandra Hauși cântând, ieși din universul tău și te conectezi cu o altă lume: una în care toate se întâmplă la vremea potrivită, în care timpul nu gonește, lucrurile sunt simple, oamenii sunt demni și au tihna de a te asculta și de a-și cânta dorul și dragostea. Lucruri de care în lumea noastră de azi, ”trăită” în lumina rece a monitoarelor, nu ne mai preocupăm, dar de care avem atâta nevoie…

”Este asta o minciună să horesc despre munci la care nu am luat vreodată parte? ”

În Muzeul Satului din Baia Mare (c) Nicolae Stoian Photography

– Născută și crescută în Baia Mare, de unde dragostea pentru cântecul popular din Maramureș?
– Din nevoia sufletească. Una din doinele-horile de dragoste preluate – asimilate în timp, pe care o cunosc și în care mă recunosc este: „Și dragu mni la săciaratu / Când îi badea la legatu… / Io saciar și badea adună / La amândoi lumea ni bună. / Io saciar și badea leagă / La amândoi lumea ni dragă.” Nu știu să „saciar”… Este asta o mare nedreptate, este asta o minciună să cânt, să horesc, să grăiesc, să zic despre munci la care nu am luat vreodată parte? Căci cu adevărat vorbim despre un stil de viață aparte, despre o altă lume decât cea trăită la oraș. Mi-am pus această întrebare dintru început… Răspunsul mi-a fost dat de inima mea care vibra la fiecare cuvânt, îmi sălta sufletul în parte la fiecare vorbă. Mă îmbucura și mă liniștea acel „grai mândru moroșean ori lăpușean”, grai stravechi, „dialect dacoromân”. Am realizat că mie aceste hori îmi spun despre relația dintre oameni, despre Dragoste, despre legământ, despre verticalitatea lucrurilor… Despre pământ și cer. Asta este o taină sacră ce mi-a fost dat să o îngrijesc fiindcă am cerut să o înțeleg. Aceste „cântice” nu sunt altceva decât mărturisiri de conviețuire, de comuniune… Am umblat mult prin lume, singură, am cunoscut tot felul de oameni și am trecut prin situații limită!… Și asta am priceput, Dragostea, nădejdea, deznădejdea, tristețea, bucuria, lașitatea, trădarea, slăbiciunea, gelozia, invidia, curajul, răbdarea și iertarea peste tot în lume au același chip… Vorba tatălui meu: „Pretutindeni sunt la fel oamenii”. Nevoile spirituale ale omului într-un final sunt absolut aceleași. ”Mare sat îi lumea asta…” mi-a spus odată Bunul Pițiș (Nicolae Pițiș) înțelegând și dumnealui acestea… Completez această idee fiind de părere că mie îmi par cu mult mai veridice / valabile / autentice / evocatoare aceste versuri chiar în contextul social-urban actual decât orice alt cântec nou, „cântec popular”… De ce? Pentru că acest cântec vechi are la bază trăirea, emoția, mărturia și mărturisirea, împărtășirea, împărtășania, salutul, binețea… Binecuvântarea. Are legătură directă cu conștiința unui popor credincios ce veșnic și-a pus toată nădejdea și încrederea în voia și în ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos.

Ascultă aici „Sub fereast’a mândrii mele”, alături de Grupul Iza (Ioan Pop, Grigore Chira și Ioachim Făt). Înregistrată în 2010 în Studioul SySound- Mihai Pop, a fost inclusă pe albumul „DOINA – Horea Lungă, Cântec Arhaic Românesc din Maramureș”.

”Doina plânge, dar nu se plânge!”

– Asta simți tu?
– Asta simt eu în aceste hori. O nestăvilită credință. De aceea spun despre Doină că plânge, dar nu se plânge. Nu se autocompătimește, nu își plânge de milă. Nu cade în stare de melancolie. Starea de melancolie este o stare letargică, bolnavă, de resemnare, de fatalitate, de tristețe fără speranță, fără nădejde… O văicăreală, o moleșeală… În schimb, nu, Doina nu este nici pe departe așa! Eu nu așa o percep, nu așa vreau să o dau-redau mai departe. Doina luptă pentru dor, pentru Dragoste… „După DOR trebe a ‘mbla nu de somn a te ‘mfla”, așa spunea Nicolae Pițiș și asta vreau să se înțeleagă. Are un caracter introspectiv. Ea se mărturisește, ți se destăinuie într-un mod demn și curajos. Are conștiința, cunoștința, recunoștința. Acestea țin lumea asta. În Doină sunt evocate toate acestea, toate acestea sunt cuprinse în Doine. Dacă asta înțelegi în Doină, atunci și modul tău de a o expune, de a o emite, de a o „zice”, modul tău de adresare nu are cum să nu fie diferit. Așa devine ea autentică, personală…

Ascultă aici Doină din Maramureș, Roots Revival Romania, Sala Radio (2014).

Ascultă aici concertul ”Doina Revival”, Sibiu (2015).

”Să zici, fată, cu curaj, cu Dragoste și cu tine. Tu cu tine!”

– Ai pomenit niște dascăli de valoare, întâlnirea cu ei te-a modelat. Dar întâlnirea cu Nicolae Pițiș, în 2008, ce a însemnat pentru tine?
– O răscruce de drumuri. Întâlnirea cu Sfânta Vinere din basmele noastre… Mai nou îmi vine să îi spun Moș Vreme pentru că odată cu dumnealui am realizat că nimic nu se poate întâmpla la timp, ci totul se petrece la vremea potrivită: „Mă, să po’te arăta de rău și să hie bine, știi?”. „De când te-aștept domniță, de-un car de a’i” – asta mi-a spus-o la prima noastră întâlnire… Și mi-a mai zis: „Nimic fără Bunu Dumnezeu!”, „Artist născut, nu făcut”…

Cu Nicolae Pițiș (c) Nicolae Stoian Photography

– Care a fost cea mai de preț povață primită de la cel considerat ”Tezaur Uman Viu”?
– Toate sunt în felul lor unicate, sunt nestemate… Toate! Căci toate își au locul și vremea lor. Și, totuși: „Să zici, fată, cu curaj, cu Dragoste și cu tine. Tu cu tine!” E absolut o minune vie acest înDemn. Curaj… Ce înseamnă să ai curaj, ce înseamnă să ai curaj în cântat? Exact ceea ce am spus adineauri despre emoție: să îți accepți emoțiile și să le transpui în cântat, urmărind atent evitarea discursului emfatic, declamator. Care de fapt este un clișeu ieftin și de prost gust. Port grija aceasta. Iar mi-am amintit de ceea ce spune rapsodul Nicolae Pițiș despre stăpânirea emoțiilor: „Să nu hi cu clocotiș pă tine să nu ști lumea ce zici de tine.” Stanislavki și el spunea despre deprinderea acestui meștesug. Adevărat, aceasta este munca interpretului cu sine însuși. Călătorești spre sine și dinspre sine spre alte inimi.

Ascultă aici Hori străvechi din Țara Lăpușului și a Maramureșului, cu Nicolae Pițiș.

Colaborările, ”toate m-au călătorit, m-au colindat”

”Phoenix 50” – cu Nicu Covaci pe scena Ateneului Român (c) Nicolae Stoian Photography

– Ai în palmares și alte colaborări, de facturi muzicale foarte diferite. Spune-ne câteva dintre cele mai semnificative colaborări și cu ce te-a îmbogățit fiecare?
– Toate m-au îmbucurat, îmbogățit, fiindcă pe toate le-am luat ca pe niște dialoguri, ca pe niște întâlniri extraordinare, toate m-au călătorit, m-au colindat. Phoenix cu Nicu Covaci în proiectul ”Arhaik Rock” și nu numai; Mehdi Aminian și al său proiect ”Roots Revival România” (două capitole și trei turnee în țară, în zece orase, printre care București la Ateneul Român și Sala Radio; Brașov, Constanța, Timișoara, Cluj, Sibiu etc.). Proiectele s-au numit „7 muzicieni din șapte țări” și „Colors of Maria”. Tot alături de el am făcut proiectul „Doina Revival”; cu cei de la Blanoz (Drum and Base / EDM / Electro / Trip Hop) ; cu muzicianul și compozitorul Hasan Nasser pe coloana sonoră a filmului ”Valea Orbilor” (un film de Ion Ionescu); cu compozitorul grec Stamatis Kreounakis; cu muzicienii Damian Drăghici și Sorin Romanescu în proiectul NOD – ”NewOldDoina”; cu băieții de la Subcarpați. Este o minune că am reușit să lucrez cu Caliu din Taraf de Caliu (”Taraf de Haidoucks”). Colaboarea extraordinară cu Nicolae Pițiș… În viață cel mai mult mi-am dorit și în continuare asta îmi doresc și asta urmăresc: să întâlnesc muzical oameni care mă inspiră, mă luminează, pe care îi iubesc și de care mă mir și pe care îi admir… Pe majoritatea eu i-am abordat, pe unii încă îi aștept de zeci de ani…Pe Mehdi Aminian l-am apreciat enorm. Am văzut un documentar difuzat de către TVR 3 unde se vorbea despre proiectele sale muzicale, țara și muzica lui din Iran. Prin intermediul unor buni și vechi prieteni de ai mei, muzicieni, am reușit să iau legătura cu el. În 2013, Mehdi căuta o voce de mezzosopran – contralto. L-am invitat la un recital de al meu dedicat Mariei Tănase, un eveniment închinat în întregime ei (în acel an se împlineau 100 de ani de la nașterea și 50 de la trecerea ei în neființă). Evenimentul a fost la Teatrul Nottara. Așa ne-am cunoscut, așa am început colaborarea. În toate și din toate aceste întâlniri am luat și am lăsat o parte din mine.

”Doina Revival” – Astra Film Festival (Sibiu), cu Mehdi Aminian (c) Nicolae Stoian Photography

– Stiluri atât de diferite: de fapt tu ce muzică asculți?
– Ascult muzică din toate genurile, timpurile, culturile. Și toate îmi sunt dragi și toate mă ajută să mă descopăr: ca om, ca femeie, ca și copil…

Ascultă aici NOD, alături de Sorin Romanescu și Damian Drăghici la Festivalul „Maria Tănase” (2017).

”Acest premiu l-am primit ca pe un pahar cu apă bună când gura îmi era mai însetată”

Festivalul ”Maria Tănase” (2015) (c) Romeo Matei

– Vorbeam mai devreme despre întâlniri importante. Haide să ne referim și la un premiu important: Marele Premiu și Trofeul Festivalului ”Maria Tănase”. Se întâmpla în 2009. Spune-ne această poveste.
– Acest premiu l-am primit ca pe un pahar cu apă bună când gura îmi era mai însetată. A fost o îmbrățișare. Un popas îngăduit. N-a fost un vis împlinit, ci o realitate împlinită. Îmi doream de ani de zile să ajung să particip la Festivalul ”Maria Tănase” din Craiova. Îi așteptam momentul. Și aici nu vorbesc de o victorie, de lauri, de Marele Premiu… Vorbesc strict de acest concurs pe care nici într-un moment nu l-am privit ca pe un concurs în sine, adică cine cântă mai bine sau cine cântă mai frumos, hai să ne luăm la întrecere… Eu am dorit să ajung la Festivalul ”Maria Tănase” deoarece dintotdeauna am privit acest festival ca pe o întâlnire. Iar pomenesc de întâlnire, dar chiar așa este… Cu cine? Cu însăși Maria Tănase! Am crezut în felul meu de a mă „arăta”, de a interpreta, de a zice o doină, de a povesti cele petrecute în baladă și asta înainte de a încerca ”să cânt frumos”. Pur și simplu m-am lăsat purtată de poveste. M-am simțit ca un povestitor – până la urmă ceea ce ar trebui să însemne cu adevărat un cântăreț-interpret… Era momentul meu și l-am luat ca atare. Era și rămâne o confirmare a ceea gândeam despre cum se cântă singur, fără acompaniament, o doină, o baladă… Fără mult vibratto pe voce, fără sunete lungi-prelungi numai că „așa se cântă doina” și „acolo îți arăți vocea”. Nu poți să ții sunetul mai mult decât îți este gândul, mai mult decât îți este înțelesul cuvântului. Dacă școala italiană de operă spune ”si canta come si parla”, atunci badea Pițiș, bunul Pițiș, rapsodul, ciobanul mi-a spus: ”Să gândești ce spui. Vorbele să îți hie vorbe. Anume, zău, asta nu-i purtată, asta-i întainsă și-n inimă”. Fără multe fiorituri „floricele”, cu pauze firești, respectiv cu „pauze de expresie”, cântat legat, văzut ca pe un întreg și nu fragmentat pe strofe… Credeam și cred în puterea imaginației. Este mare nevoie de așa ceva în cânt: îți voi induce prin sunet exact ceea ce văd eu cu ochii minții… Vorbesc de pădure, de codru, de brad? Apoi am convingerea că vei vedea exact bradul pe care îl văd eu, nu altul. Exact acel brad cu cetina lui! Îți spun de secretul pe care îl avea Pintea, și anume cum numai în felul acela putea fi doborât, cu un „plumbuț de arjint”, apoi vreau să simți că e din ”arjint” glontele și nu e „sier” sau „plumb”. Vreau să îl vezi, să fii părtaș povestirii… Te fac martor. Te iau și te aduc în poveste. Asta văd eu în Trofeul ”Maria Tănase”. Un drum, o menire, o poveste.

Festivalul ”Maria Tănase” (2011) (c) Adriana Petrescu

Ascultă aici microrecitalul de la Festivalul ”Maria Tănase” – ediția 22.

”Cântul meu s-a făcut <<luntre și punte>> și m-a adus întreagă acasă”

– Întâlniri muzicale semnificative, colaborări importante și diverse, premii prestigioase. Am vorbit de ele. Dintre toate, dacă ar fi să alegi un concert, pe care l-ai alege?
– Nu pot alege, toate au fost diferite. Pentru unele concerte am repetat mult, pentru altele mai puțin, dar din absolut toate am avut de învățat. Concertele cu Nicolae Pițiș unde ziceam două ore numai hori fără acompaniament, unde totul este deschis: un dialog de hori, de ziceri, de povești. Unde nimic nu poate fi regizat și exact acesta e farmecul. Concertele și recitalurile mele, unde îmi trasez o linie de poveste, să am o bază, să știu de unde pornesc și unde doresc să ajung și ce teme să ating, iar restul ține tot de spontaneitate, de adevărul momentului. Alături de Subcarpați și Phoenix care strâng o mare de oameni: ai o cu totul și cu totul altă trăire. Acolo publicul îți dă o energie fantastică, trebuie doar să îi ții piept și să îi conduci pe spectatori unde dorești tu… În spațiul intim este cu totul și cu totul altceva, vorbesc de săli de teatru, în spațiile închise, convenționale. Trebuie să construiești pas cu pas, respirație cu respirație, starea și ineditul. Să nu pierzi interesul celui căruia te adresezi până la finalul concertului. Să știi să cânți adaptat situației, spațiului, timpului, să poți specula asta. Ține și asta de experiență și de frumusețea acestei vocații-meserii. De aceea spun că pe mine oriunde m-a însoțit cântul m-am expus mereu emoțiilor. Am simțit că numai așa pot ține și întreține focul. Focul viu, lumina, drumul. Dăruind. Cum spune Nicolae Steinhardt: „Dăruind vei dobândi!”: „Lumina pe care nu o ai, daruind-o, o vei dobândi.” Cântul mi-a fost călăuza. Năvalnica dorință.

– Ți-a fost călăuză cântul și chiar tu spuneai mai devreme că ai umblat mult prin lume. Ai ajuns inclusiv în America. Cum a fost pentru tine țara la care visează atâta lume?
– Să vă spun în câteva cuvinte ceea ce am trăit acolo, nu știu dacă voi putea face asta. Cred că încă nu am ajuns la acea maturitate ori mai degrabă înțelepciune. Am plecat cu multe frici, traume de aici. Odată ajunsă acolo, ele nu s-au diminuat. Din contră, m-au urmat și le-am dus pe picioarele mele… A fost o experiență grea și dură, dar extrem de folositoare. Nu regret nicio clipă acea perioadă a vieții mele! Nu aș putea. Acolo mi-am întâlnit „omul prieten” care mi-a devenit soț peste ani. Acolo, departe, foarte departe de casă, într-adevăr, m-am cunoscut. În situațiile cele mai vitrege, acolo se cunoaște omul cu adevărat, acolo dă fața cu sinele. Acolo, în „deșert”. Acolo ca și până acolo și de acolo încolo, cântatul mi-a fost strajă. A fost și rămâne clar modul meu cel mai bun de comunicare cu oamenii și de înțelegere a tot ceea ce mă înconjoară. Că a fost vorba de doina din Maramureș, de repertoriul Mariei Tănase, de cel al Ioanei Radu, al Ilenei Sărăroiu, că vorbim de muzica rock, de muzica națională și internaționala a anilor ’50, ’60, ’70, ’80 pe care într-o vreme o interpretam, că vorbim de lieduri, de ariile clasice și preclasice pe care le aveam proaspete în memorie pe vremea aceea în repertoriu… Toate aceste „cântece cheie” m-au ajutat și susținut în diferite ocazii, situații, circumstanțe. În SUA cântul meu s-a făcut „luntre și punte” și m-a adus întreagă acasă. Și atunci cum să nu cred în acest dar primit și cum, la rândul meu, să nu îi încurajez pe alții?! Am cântat la Victor Cafe din Philadelphia, restaurant cu tradiție înființat în anul 1930, ce anul acesta a fost nominalizat pentru a treia oară consecutiv din 30.000 de restaurante unul dintre cele mai romantice locuri din întreaga America pe baza a peste 80.000.000 de recenzii! Acolo ospătarii cântă arii din operă. Sunt fie studenți la Voice Accademy, ori cântăreți profesioniști ce își iau un job part time. Un loc într-adevăr magic: acolo vreau să mă întorc!

Festivalul ”Ioana Radu” – Craiova (2018), cu Anghel Gheorghe ”Caliu” (c) Romeo Matei

Ascultă aici ”Cine iubește și lasă” cu Caliu, la Festivalul ”Ioana Radu” (2018).

”Am cântat peste tot unde simțeam că este nevoie. Pe scene, lângă scene…”

– În geografia ta există multe repere naționale și internaționale. Pe unde ai trăit? Pe unde ai cântat?
– Imediat după terminarea liceului am stat o perioadă în Cluj, apoi pentru o foarte scurtă vreme în Arad, apoi trei ani în Sibiu. America, Baia Mare, Cluj, Baia Mare, București… Mi-am terminat studiile și școala pe care o iubeam și pe care mi-aș fi dorit atât de mult să o fac la zi, umblând pe drumuri… Am lucrat cu carte de muncă ba ospătar, operator telefonic, agent comercial pentru o foarte scurtă perioadă, am lucrat în secretariat – contabilitate primară trei ani de zile, baby sitter – guvernantă În America aproape un an, profesor de educație muzicală și canto clasic și popular la Liceul de Artă din Baia Mare, doi ani consecutiv. Am lucrat să mă pot întreține la școală. Da. Îmi amintesc – acum vreo cincisprezece ani, ori poate mai mult- , ah!, îi spuneam tatălui meu că am obosit să tot merg pe alte căi și să tot fac altceva ca să pot face de fapt ce îmi doresc: să studiez să cânt! Fiindcă tata scria versuri era însoțit mai mereu de câte o foaie, de un carnețel și de o ustensilă de scris. Stând la masă, povestind, i-am luat stiloul și am trasat o linie unduită în poziție verticală, încercând să arăt traseul meu în viață. Mi-a luat stiloul din mână, mi-a încadrat acea linie între două linii drepte verticale și mi-a spus: ”Așa este, dar ești pe drumul tău. Ăsta este drumul tău”. Și este un lucru atât de simplu, dar atât de revelator și de liniștitor, să înțelegi și să îți asumi drumul care – de multe ori – este unul sinuos. Să te bucuri de călătorie. Poate și de aceea iubesc dealurile, munții, râul, izvorul. Din totdeauna răbdarea am asemuit-o cu dealul și nu cu marea. În copilărie am cutreierat dealurile ce împrejumiesc orașul Baia Mare. Fratele meu mai mare îmi era „înaintașul”. Așa că eu, ca să ajung la Bunul Pițiș, am trecut dealuri, munți, mări și oceane… Și de abia apoi am ajuns acasă la dumnealui, în Târgu Lăpuș, în Lăpușul Românesc, în Fundătura, seara pe-nserat… Și ca să știm să ajungem la dumnealui acasă, Viorel Marton, sculptorul din Târgu Lăpuș, cel care mă însoțea, a zis: ”Bă, d’aci, numa’ așe să po’te cum făceam când eram coptil, scuipam în palma și unde sare saliva într-acolo ne îndreptăm”. Așa am și făcut: în câteva momente s-a apropiat de noi un câine alb, ne-am lăsat conduși de el, ne-a dus într-adevăr până la casa dumnealui. Era chiar câinele lui badea Mniculai și se numea Bulbuc…
Iar de cântat, am cântat peste tot unde simțeam că este nevoie. Pe scene, lângă scene, pe dealuri, pe „buturuga mică”, pe vârf de munte, pe blocuri, în atelierele unor sculptori, în muzee, în expoziții, în casele oamenilor, cu spatele la televizor, cu sau fără microfon, pe ziuă si pe noapte, în aeroport, în tren, în căruță, pe cal, la măsurișul oilor, la Royal Academy of Dramatic Art în Londra, în cluburi, în biserici, mănăstiri, spitale, orfelinate, acasă.

– Acasă. Unde te simți, în fapt, acasă?
– Acasă mă simt în Sfintele Icoane, în sunetul de clopot și toacă… Pe picior de deal, lângă soț și fecior, pe scenă, între oameni, în bucătăria mamei, singură, în inima mea, în glasul lui Pițiș, în versurile tatălui meu, în picturile lui Cantemir Simon, în horile mele, în ploi, ninsori, în ceață, în senin, în amurg și în zori, în luna Mărțișor, de Sfintele Paști, sub brad, în dor, oriunde sub cer.

”Să te temi atunci când nu vei mai simți emoție și nu atunci când o vei avea”

„ReCunoaștere prin Viu Grai” – Sala Thalia, Sibiu (2018), cu Nicolae Pițiș, (c) Nicolae Stoian Photography

– Îți mai amintești momentul debutului: când și unde, cu ce emoții etc.?
– Ce înseamna debut? Început. Orice reprezentație, recital, concert își are începutul său propriu. Altfel nu există emoție. Îmi spunea domnul profesor de Lied și Oratoriu, Gheorghe Rosu, să mă tem atunci când nu voi mai simți emoții înainte de a urca și de a fi pe scenă. Deci să te temi atunci când nu vei mai simți emoție și nu atunci când o vei avea. Am avut profesori mari și buni la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”: Alexandru Fărcaș, Gheorghe Roșu, Mugurel Scutăreanu.

– Ce a reprezentat doina atunci când ai descoperit-o și ce a ajuns ea să însemne acum pentru tine?
– Atunci: curaj, dor, durere, revoltă… Acum: nădejde, dragoste, libertate, mărturisire.

– În lumea în care trăim, mai mult virtuală decât reală, atât de grăbită, atât de cantonată în registre superficiale, își mai are loc doina?
– Mai mult ca oricând. Te reîmprietenește cu natura, cu oamenii, cu viața. Înlocuiește timpul cu vremea. „Lasă cuvântul să respire”… Te învață ce-i răbdarea. Ascultarea, prezența. Te împacă.

Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Maria Casandra Hauși (c) Dan Vezentan, Nicolae Stoian Photograhpy, Romeo Matei, Adriana Petrescu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.