Pe-o ramură-mi stătea o cameră întreagă. Eram mic, iar copacul mă conținea cu ușurătate. Eu eram, el era și, deși ne situam pe poziții de egalitate, nu ne prea băgam în seamă. Eu cu casa-n el, copacul cu sufletul în mine. Mă înconjuram de Cel Verde. I-am fost eu copacului și el îmi era Copac.

De mic m-a fascinat acest cuvânt. Suna cumva. Co-pac… co-pac-pac-pac…

Mă jucam cu sensul pe afară și respiram verde.

Aveam o suită de prieteni în natură. De exemplu, Gardul Viu din apropierea Copacului mă primea și năștea de câte ori doream. Îmi făcusem culcuș în el. Până mă chemau la mâncare, firește. Abia acum înțeleg de ce mi-era atât de greu să mă desprind. Unde să fi plecat? De acasă spre unde?

Gardul Viu… Când am crescut, am învățat că oamenii i-au dat o proprietate ingrată gardului, de delimitare. Gardul a râs de ei și a stat verde. Cât iubeam să-i fur o frunzuliță, să mă joc cu ea, s-o descopăr și apoi s-o dau înapoi Mamei Natură. Gardul Viu nu se supăra, el mă conținea. Atât. Te poți supăra pe un copil că-ți dă ghionturi în burtică?

Am iubit natura. N-am știut ce să-i fac altceva. Pe-atunci nu știi să faci multe. Mult mai târziu mi-am dat seama că, în momentul când am descoperit lumea și lumescul, m-am îndepărtat de natură… sau ea de mine…

În schimb, de Brad n-am îndrăznit să mă apropii nicicând. Era semeț. Încă e, cu toate că, uneori, Bradul mă privește cu atâta nevolnicie! Mă doare asta. Mă doare crunt și când mă doare așa, trag jaluzelele. Să nu-l mai văd cum strigă din trecut înspre mine. Să nu-mi mai arate ce a ajuns din casa mea, cândva verde. O parcare de mașini. Bradul doare, eu… dor? Noi dorim? De ce dracu’ nu există conjugare pentru persoana I la verbul ăsta ce doare a incomplet? Pentru că nu dorim?! Ce naiba să mai dorim? Alte parcări, hypermarketuri, treceri de pietoni, să călcăm, să defrișăm, să rupem, să mușcăm din natură și să urlăm la ea până rămânem fără glas?

Natura tace și privește. O doare că nu mai dorim ceva bun de la ea.

O dată pe an, la anumite intervale, simt nevoia să ies din urban și să intru-ntr-o altă casă din natură. Mi-e bine atunci, dar nu sunt acolo nici Copacul, nici Gardul Viu pe care-l cunoșteam… și nici bobițele lui, colier de „mărgăritar” pentru clipele când voiam să fiu ca acum, nerealizând că eu, cel ce aveam să fiu privea fix în cel care eram.

Și eu tăceam, privind, la fel ca Bradul, strigând din viitor înspre mine. „Nu o face! Nu o face! Nu o face!”.

Cândva, natura mi-era casă și casa mi-era natură.

Mihai Cotea

CITEȘTE ȘI:
Cultura întoarcerilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.