Nu există maramureșean care să nu fi auzit de Preluca Tătarilor, un loc aflat la graniţa dintre Maramureş şi Suceava, în Pasul Prislop, tocmai la Borşa. Vorbim de un monument care se sfinţeşte anual, pe data de 17 septembrie. Borșa are și alte monumente despre care se vorbește prea puțin, dar care au o însemnătate aparte. Însă puţini sunt cei care ştiu cu adevărat povestea acelui monument şi ce semnifică el cu adevărat.
Ne-a spune Claudiu Iușan, biologul Parcului Național Munții Rodnei: „Istoria acelui monument, realizat destul de anost, se pierde în negura timpului, tocmai prin anii 1700 şi are legătură cu ultima incursiune tătară pein Maramureş. „A avut loc în vara anului 1717. După ce au prădat satele din Sătmar şi Ţara Oaşului, după ce au furat multe fete şi feciori şi i-au luat ostateci, s-au îndreptat spre Maramureş. Feciorii îi duceau sultanului pentru a fi înrolaţi în armată iar fetele ajungeau în harem”, povesteşte scriitorul Nicoară Mihali.
Episodica incursiune a tătarilor în Maramureș din toamna anului 1717 a suscitat multă patimă istorică, iar victoria de la Borșa a fost revendicată și de către vicecomitele Vasile Stoica, cel care devine „baron al imperiului”, alături de unii nobili din comitatele Bereg și Sătmar, de pe Tisa ș.a. Cert este că tătarii au ajuns la Borșa la 3 octombrie 1717. Într-o primă tentativă, ei au încercat să jefuiască biserica din Josani, dar s-au izbit de opoziția femeilor de aici care i-au alungat cu pietre”.
„Bătălia finală, care i-a umplut de glorie în primul rând pe borșeni, s-a dat la Trecătoarea Cheia, care, după acest episod istoric, se va redenumi Preluca Tătarilor. Aici tătarii au fost atrași într-o ambuscadă de către moiseianul Ioan Oprea, care s-a „oferit” să le arate „drumul bun”. În acea zi, în acea zonă s-a iscat o ploaie mare, un potop de ape, cu revărsări de torenți și surpări de teren. În jur de 4.000 de tătari atrași în ambuscadă au încercat să se salveze, căutând un refugiu înspre muntele Știol. În aceste condiții favorabile luptei, protopopul Borșei, Lupu Șandru (Sandrin), fost curut în oastea lui Gheorghe Rakoczy al II lea (principe al Transilvaniei în perioada 1648 – 1660), i-a atacat cu oastea lui de borșeni și i-a înfrânt decisiv. Mărturiile vremii consemnează peste 6.000 de cadavre ale tătarilor, dar și în jur de 4.000 de cadavre ale creștinilor, între care poate 2.000 de copii, parte dintre ei fiind sechestrați în cele 70 de căruțe care însoțeau convoiul.
Episodul tragic al invaziei tătarilor în Maramureș, în debutul toamnei anului 1717, a rămas să rezoneze dramatic, până astăzi, în memoria locuitorilor. Se cunoaște, în acest sens, soarta tristă a bisericilor arse la Seini, Șișești, Dumbrăvița, Sighet, Dragomirești și Cuhea. În acest context, însă, și în efervescența luptei pentru impunerea bisericii greco-catolice, a Uniației deci, s-au construit imediat biserici noi: Rozavlea, Ieud-Deal, Desești ș.a.
Invazia tătarilor în Maramureș a lăsat urme mai ales în toponimia locului: Dealul Babelor (travestite) la Văleni, Bâtca Tătărcii (Borșa), Preluca Tătarilor la Borșa, Tătarul la Giulești ș.a.
Amintirea urgiei tătarilor a rezonat cumplit în mentalul colectiv, iar unuia dintre dascălii exigenți ai Sighetului din perioada interbelică, cel care administra internatul de băieți, profesorul Mihail Șerban din Săpânța, i s-a pus porecla de „Han-Tătar”, din cauza pedepselor aspre aplicate elevilor interniști, de aici și blestemul „Să te ia Han-Tătar!”.
Tot din această perioadă, specialiștii în domeniu au putut constata o anumită modificare/ ameliorare a raselor de cai din Maramureș, precum și a celor canine, prin aportul animalelor care i-au însoțit pe tătari și care au rămas în Maramureș, ameliorând rasele locale, indigene”, spune Iușan.
Dragoș HOJDA
