A creat Gașca Zurli din drag de a le dărui bucurii copiilor. A fost un proiect în care a crezut. Și nu a crezut în zadar. Acest proiect a prins cheag. Și crește în continuare. Mirela Retegan are un talent aparte de a preda lecția optimismului. Și pentru cei mici, și pentru cei mari.
– Cum ai inventat Gașca Zurli? Numele sună tonic, după chipul și asemănarea ta. Însă cum a fost începutul începutului, te-a ciupit o idee pur și simplu și ți-ai spus ”de mâine fac asta” ori ai copt un gând în timp, l-ai frământat, l-ai dospit? De ce i-ai spus și Gașca, și Zurli?
– Făceam de ceva vreme evenimente pentru copii. Adunasem în jurul meu o mână de oameni, actori sau nu, care cu toții iubeau animația. Am reinventat petrecerile, transformându-le în adevărate evenimente și am realizat cât de important e pentru copii să aibă repere. Repere nu alți copii, ci adulți care se joacă de-a adulții. Zurli? Pentru că eu așa am fost toată viața, un om vesel, colorat, care s-a jucat mai mereu cu și de-a viața. Mi-am dorit un nume fără sex și fără vârstă, în care să intre toți și să se regăsească și părinții, și bunicii, dar mai ales copiii. Gașca? Pentru că mi-am dorit să promovez ideea de împreună. Nu echipă, că era prea de serviciu, nu trupă, că era prea de teatru, nu grup, că era prea militant. Așa că mai rămăsese liberă varianta de gașcă, aia din fața blocului, în care ne adunam să jucăm toate jocurile copilăriei noastre. Iar conceptul l-am inventat pentru că mi-am dorit o formă în care copiii să se manifeste liberi la spectacole, neîngrădiți de șhh-șhh-șhh-urile adulților, cu activități care se fac pe lumină, toți în același timp. Un concept în care niciunul nu ajunge pe primul loc în lupta cu cel din stânga sau din dreapta, ci în lupta cu propriile limitări și comodități. N-ai fi zis că poate fi atâta filosofie într-un nume de artist care face evenimente pentru copii și părinți, nu? (râde cu poftă)
– Nu recunosc dacă aș fi zis sau nu :). Pe de altă parte, e ceva ce nu ai spus vreodată din ideea de a face Gașca? Mă refer la vreo trăire tainică de început, când gândeai un proiect și nu știai dacă va ieși.
– Știam că o să iasă. Nu visez lucruri irealizabile. Și nici nu visez doar ceea ce pot cuprinde cu ochii și cu buzunarul. Visez lucruri pe care le pot cuprinde cu puterea mea de a le împlini, indiferent cât efort și cât timp implică. Mi-am dorit tot ceea ce trăiesc. N-am îndrăznit să vizualizez ceva atât de frumos și de mare, dar undeva, în sinea mea, speram să se întâmple. Mi-am dorit să poată ajunge prin noi la magia copilăriei toți piticii din România care nu își pot permite să ajungă la Disney.
– Cum ți-ai ales – sau cum ți-ai găsit – oamenii într-un proiect atât de delicat, pentru copii, care pot fi criticii cei mai aspri în ceea ce privește spectacolele care le sunt dedicate?
– I-am întâlnit într-un fel sau altul, pe o cale sau prin diverși alți oameni, au ajuns la mine exact cei de care proiectul avea nevoie. I-am ales după energie, după omenie, după capacitatea de muncă și, peste toate, după talent. Sunt oameni care mi-au rămas alături ani mulți și care au crescut personal și profesional lângă mine.
– Cum au fost primele spectacole și cam după al câtelea show, cu aproximația de rigoare, ți-ai dat seama că acest proiect va merge?
– Primul spectacol a fost singurul la care nu s-au vândut toate biletele. Apoi au mai fost câteva “accidente” de acest fel. Însă am început în forță. Știam că va merge. Făcusem deja spectacole clasice, adaptate după felul în care eu privesc relația cu cei mici și le-am verificat. Primul spectacol produs de mine, în viața mea, s-a desfășurat acasă, cu Maya (fiica Mirelei – n.r.), pe un scăunel și cu actori jucând ”Ursul păcălit de vulpe” în fața ei. Apoi la grădinița Mayei, apoi la mai multe grădinițe; ne-am mutat în săli mici, după care din ce în ce mai mari, până când am vândut primul spectacol la Palatul Copiilor. Am crescut organic. Am urcat treaptă cu treaptă și nu m-am grăbit. Mi-am dat timp să consolidez fiecare etapă.
– Care zici tu că a fost rețeta succesului de a face din Gașca Zurli un brand?
– Rețeta brandului: perseverența. Curajul de a rămâne constantă în credința mea. Încrederea că simt corect și că nu trebuie să dau voie nimănui să devieze lucrurile de pe linia pe care eu am trasat-o.
– Au fost oameni pe care i-ai simțit alături când te-ai apucat de acest proiect, care te-au sprijinit fie și măcar cu un gând bun?
– Bineînțeles, au fost câțiva care au contat enorm, au fost câțiva care au rămas puțin și apoi au plecat, au fost prieteni dragi care m-au ajutat inclusiv financiar. N-ai cum să reușești la nivelul ăsta de unul singur, iar eu sunt un om care face din relațiile cu ceilalți motive de creștere personală și profesională.
– Ți-a fost vreodată atât de greu încât să îți ajungă frugal prin minte vreun ricoșeu de genul renunț la Zurli?
– Da. De două ori mi-a trecut asta prin cap. De fapt, de trei. Mai întâi când am avut primul spectacol în care ni s-a tăiat curentul și, dincolo de finalul fantastic, am trecut printr-un moment greu, într-o sală cu 5.000 de oameni… Cei care au vorbit urât despre Zurli, din cauza acestei întâmplări, m-au afectat mult mai mult decât m-au ajutat miile de mesaje de susținere. Atunci mi-am pus problema dacă fac față hate-ului. Doi – după ”Colectiv”, când am realizat cât suntem de expuși ca organizatori de evenimente și că, în cazul în care se întâmplă ceva, organizatorul e cel vinovat, deși în țara asta nicio sală de spectacole nu funcționează în legalitate 100%. Și trei – după ultimele alegeri parlamentare, când mi-am pus pentru prima oară problema să plec din țară.
– Cum e Mirela ca șefă? Ești de gașcă, dar ai și momente în care e mai bine să nu te întâlnească cei din Gașcă pe vreo alee?
– Cred că la întrebarea asta ți-ar putea răspunde mai bine ai mei. Însă știu sigur că una vei auzi de la cei cărora le-am fost șefă acum 25 de ani, acum 15 ani sau de la cei care lucrează astăzi cu mine. Am crescut mult, m-am relaxat și pun mai multă bucurie decât presiune în relația cu angajații mei.
– Ai o sumedenie de dialoguri cu oameni – prin viu grai, la radio, pe scenă, pe varianta de rețele de socializare. Ce izbutești să le transmiți de te tot aplaudă? În unele cazuri vorbim de aplaudat în gând, firește.
– (râde) Cred că le spun ceea ce vor să audă, eu neștiind, de fapt, că aceasta e nevoia lor. Presupun că le place felul meu sincer de a-mi recunoaște limitele, păcatele, eșecurile. Cred că oamenii au nevoie de normalitate în comunicare și probabil că asta descoperă la mine.
– Profesional când ți-a fost cel mai greu?
– Profesional mi-a fost greu în 2003, când m-am mutat în București și când nu reușeam să declanșez în mine încrederea că știu ceea ce știam. M-am blocat vreo doi ani în sentimente de inferioritate față de felul în care reușeau cei din jurul meu să-și împacheteze posibilitățile. Eu nu știam să mă vând. Eu știam să fac. Până într-o zi…
– Non-profesional vorbind, când ți-a fost cel mai bine?
– Personal acum îmi e cel mai bine. Sunt cea mai bună variantă a mea. Îmi place de Mirela asta care, în pragul lui 50, își dă voie să fie slabă și rezervată și enigmatică… Până acum a ieșit în față supraviețuitoarea. Acum s-a dat un pas în spate și a lăsat locul femeii care încalță tocurile pe care n-a avut timp să le poarte. Îmi place să fac echilibristică pe stiletto. Până acum îmi permiteam doar să mărșăluiesc în bocanci.
– Cum e să te simți o femeie admirată pentru ceea ce dăruiește publicului larg, adică bucurie și scenă plină de viață?
– Îmi place. Îmi face bine. Mă bucură că oamenii văd dincolo de ceea ce pare. Mă bucur când primesc mesaje în care mi se spune că am inspirat, că am ajutat, că a contat ceea ce am făcut sau am zis. Îmi dă un sens în plus față de acela de a mă crește pe mine sau de a avea grijă de felul în care crește copilul meu.
– Cât de multă vlagă ai spre a împărți zâmbete celor care te recunosc pe stradă, la cafenea, la aprozar ori la benzinărie?
– Cu drag mă opresc să vorbesc cu oameni oriunde, oricând. Foarte rar s-a întâmplat să nu pot face asta. Altfel (râde), am făcut poze și în toaletele benzinăriilor, și în avion, și pe stradă într-o țară străină unde oamenii m-au recunoscut. Răspund la mesaje, îmi țin singură conturile de pe rețelele de socializare, sunt prezentă cu toată energia în relația cu ceilalți.
– Ce oameni te-au marcat în bucuriile din viața ta în ideea a ceea ce faci acum pentru copii?
– Dintotdeauna i-am iubit pe Ioan Luchian Mihalea și pe Marian Râlea. Și mi-am spus, de foarte tânără, că eu voi fi a treia persoană care va face în România ceva semnificativ pentru copii. Cred că mi-a ieșit.
– O ultimă întrebare: tu chiar te-ai născut zâmbind?
– Nu știu dacă m-am născut cu zâmbetul pe buze, dar am avut norocul să mă nasc într-o familie în care râsul a fost ingredientul cel mai important. Umorul și autoironia le-am exersat de mici, pentru că asta făceau ai mei: părinții, bunicii, unchii, mătușile. Ei au fost norocul meu și lor le datorez felul în care mă raportez și la viață, și la moarte. Dar mai ales la ceea ce am eu de făcut pe lumea asta și la ceea ce pot să fac.
Tiberiu Sabo
Foto: arhiva personală Mirela Retegan
