Pasiunea pentru sport a început cu patinajul. Dar gloria a cunoscut-o în atletism. E drept, de alergat a alergat de când era mic și se lua la întrecere cu mașinile care îi traversau satul. De atunci și până azi a adunat lauri mondiali, europeni, balcanici și naționali. Doar recordurile stabilite sunt peste 60… La nici 17 ani înființa o echipă de volei. A făcut 23 de ani de școală, în patru limbi. A predat de la grădiniță până la universitate. Doar câteva repere din destinul mai puțin cunoscut al unui performer de care știe toată lumea: Iosif Hecko.
23 de ani de școală în patru limbi
– Domnule Hecko, lumea vă știe de sportiv. Mai puțini vă cunosc drept profesor. Haideți să pornim de aici dialogul. De la pregătirea dumneavoastră de dascăl. 23 de ani de școală, în patru limbi. Ați predat la toate clasele, de la grădiniță la universitate. Unde și cum începe povestea?
– M-am născut în Telciu, dar nu aveam nici 4 ani atunci când părinții mei s-au mutat în Huta Certeze. De aici începe povestea. Primele cinci clase le-am făcut la Huta Certeze: primele trei în limba maghiară, următoarele două în limba română. În 1948 a venit reforma învățământului și se desființează ciclul gimnazial la sate, așa că la centrul raional Negrești se înființează clasa a V-a. Așa am ajuns să repet clasa a V-a. Tot la Negrești fac și clasa a VI-a. Ambele, în limba română. Părinții, însă, divorțează. Fetele sunt încredințate mamei, băieții tatălui. Iar tata, probabil pentru a scăpa de grija mea, mă trimite la Școala Pedagogică slovacă din Nădlac. Următorii trei ani de școală îi fac în limba slovacă.
La 13 ani, pus pe tren și trimis la școală într-o limbă pe care nu o cunoștea
– Știați limba slovacă?
– Nu știam nicio boabă. Dar stai să îți povestesc cum am ajuns la Nădlac. Și călătoria în sine a fost o aventură! Eram un copil de la țară, aveam 13 ani și tata m-a pus pe tren în Negrești. De unde am început călătoria singur. La Satu Mare a trebuit să schimb trenul, la Oradea din nou. Ajuns la Arad, lucrurile s-au complicat: trebuia să găsesc autogara și să iau autobuzul. Am întrebat din om în om, am găsit autogara, a urmat așteptarea de câteva ore. Câte gânduri mi-am făcut, câte griji am avut! La Nădlac am ajuns noaptea. Nu cunoșteam pe nimeni. Nimeni nu mă aștepta la destinație. Stăteam singur în fața primăriei, neștiind încotro să o apuc. Paznicul m-a văzut și mi-a spus că Școala Pedagogică e închisă, internatul la fel, așa că mi-a dat un pat să dorm în primărie. Și acum țin minte că aveam o bocceluță cu câteva lucrușoare și am pus-o în pat lângă mine, de frică să nu rămân fără ea… Până s-a deschis internatul, preț de câteva săptămâni, am fost găzduit de preot. Port tot respectul acestei familii pentru că m-a primit și a făcut-o cu o atenție deosebită. Trebuie să fac o paranteză. Mama avea o prăvălie. Dacă vindea cam de 100 de lei în banii de azi… Nu prea câștiga. Așa că în copilărie am stat mult la o mătușă în Valea lui Francisc. Era mare moșieriță. Avea cai, vite, oi, livezi. Aveam grijă de animale. Într-o zi nu am fost atent și vitele au trecut granița. Vitele au fost recuperate foarte iute, dar am încasat de la mătușa atunci o bătaie cruntă. Efectele acestui incident le-am simțit foarte mult timp după. De asta spun că familia care m-a găzduit la Nădlac a fost una deosebită. Pentru că m-a protejat.
Ar fi putut deveni fotbalist, dar se visa învățător
– La finalul clasei a VII-a trebuia să dați admitere în clasa a VIII-a. În slovacă.
– Țin minte că stăteau colegii la ferestre să îmi șoptească, nu cumva să nu îmi iau examenul. De ce? Pentru că eram fotbalist foarte bun! Și nu voiau să mă piardă. Se organiza pe atunci campionat de fotbal pe școală și noi, elevii de a VII-a, jucasem finala cu anul IV de liceu… Marele Iosif Petschovschi era la UTA, m-a văzut jucând și a vrut să mă ducă la Arad, dar eu nu am dorit să plec pentru că eu visam să fiu învățător.
– De la Nădlac ați plecat în 1953 la Sighetu Marmației. De ce?
– În orice rău se spune că e și un bine. Iar în povestea asta a fost mai mult bine decât rău. Dar am descoperit asta mai târziu… În anul II de Pedagogic la Nădlac, ultimul examen – psihologia. Îmi și plăcea materia, aveam și note bune. Elevul care răspunsese înaintea mea, mi-a aruncat un bilețel când ieșea. Nu l-am luat, dar directorul a văzut bilețelul și m-a dat afară. În toamnă nu m-au primit în examen, iar eu mi-am cerut dosarul să plec. Așa am plecat de la Nădlac la Sighetu Marmației. Acolo au rămas surprinși ce note mari aveam la Psihologie și eu eram, totuși, repetent. După 60 de ani am aflat ce se întâmplase de fapt. Mama avea prăvălie, deci eram copil de chiaburi. Sora mea a fost exmatriculată pe acest motiv. Directorul de la Nădlac a făcut astfel încât să nu mă exmatriculeze, ci să rămân repetent. Astfel mă puteam transfera la altă școală. Mi-a făcut, prin urmare, un bine.
La 17 ani neîmpliniți, înființează prima echipă de volei din Țara Oașului
– Perioadă tristă despărțirea de Nădlac…
– Tristă și nu prea. În perioada aceea, învățătorul din Huta primise o minge de volei. Nu prea știa ce să facă cu ea! A fost prima minge adevărată care a intrat în Huta Certeze. Pentru că oina o jucam cu niște mingi improvizate din buretele ăla ce crește pe copaci sau din păr de cal. Minge aveam, regulile le știam, așa că am hotărât să fac o echipă de volei în Huta. Era 1953. Primul lucru a fost să îl cooptez în echipă pe feciorul cel mai bine văzut din sat. Și cel mai harnic. Lucra la cariera de piatră, făcea piatră cubică. Nimeni nu îl întrecea! Dar era și cel mai mare bătăuș din Huta. După ce l-am cooptat în echipă, a devenit super pasionat de volei. A fost prima echipă de volei din Țara Oașului! Nu împlinisem 17 ani. Eram și antrenor, și căpitan de echipă. Am făcut un teren mai întâi la școală, în curte. Nu aveam fileu. Am pus niște sfori de care am agățat niște ghirlande. Apoi am făcut un teren și în centrul comunei. Imediat am fost invitați la tot felul de competiții. Când am venit în Baia Mare la primul meci, am jucat în gaci și cămașă. Ne-am suflecat gacii și mânecile și așa am intrat pe teren. Cât am fost de aplaudați! Am umblat peste tot. Țin minte că la un meci în Șimleu Silvaniei am mers toți suiți în spatele unui camion, pe fân. La volan era cel mai în vârstă jucător al meu, Ștefanu’ lu’ Ionuc. La întoarcere am avut accident și a trebuit să luăm trenul.
– După ce ați plecat din Huta ați rupt legătura cu echipa de volei?
– Niciodată! Am fost mereu în legătură cu echipa de volei. În 2003, la 50 de ani de la înființare, am făcut o echipă de veterani de aici, din Baia Mare. Cu Arbuzov, Mârza, Ganea, Rus… Și ne-am dus să sărbătorim 50 de ani de la înființarea echipei din Huta. Am jucat cinci seturi pentru că se strânseseră atâția foști jucători că am fi putut face trei echipe. După cinci ani am fi vrut să organizăm din nou un meci. Un singur fost jucător mai era în Huta. Toți plecaseră în Franța. Ar fi trebuit să organizăm întâlnirea în Paris… Cu echipa asta de volei am realizat un lucru foarte mare: erau toți hutarii ca o mare familie.
În episodul II, despre șase luni ”groaznice” de armată, excluderea pe viață din activitatea sportivă, cum a ajuns studentul Hecko la gazeta de perete, atletul licențiat în… schi, sportul la care sigur ar fi devenit (multiplu) campion mondial și despre trei ocazii în care a fentat moartea.
Iosif Hecko, schiță de CV – partea I
Data și locul nașterii: 23 noiembrie 1936, Telciu (Bistrița-Năsăud)
Studii: Universitatea București, specializarea rusă – română, promoția 1964; IEFS București, promoția 1977;
Cariera didactică
1956-1957: învățător (director) în Bixad
1958-1959: profesor suplinitor (matematică) în Certeze
1964-1977: profesor (rusă și educație fizică) în Nistru
1977-1990: profesor (educație fizică) la Casa Pionierilor Baia Mare
1990-1994: profesor (educație fizică) la Liceul nr. 2 Baia Mare
1991-1996: profesor (educație fizică) la Universitatea de Nord Baia Mare
1994-1998 – profesor (orientare sportivă) la LPS Baia Mare
Ramona-Ioana Pop
Foto: arhiva personală Iosif Hecko
