Ne pregătim de Postul Paștelui. Episcopia Maramureșului și Sătmarului a transmis și un mesaj în acest sens pentru credincioșii din cele două județe, cărora le aduce aminte că acest post este unul dintre cele mai importante pentru orice om care crede în Dumnezeu.
„Creștinii adevărați, în vremea oricărui post de peste an și, mai cu seamă în Postul cel Mare, la sfârșitul căruia primim lumina învierii și îl vedem pe Hristos Stăpânul vieții înviat din morți, înțeleg că doar prin asumarea nevoințelor, prin suferința și prin umilința purtării Crucii se poate ajunge la biruința și Slava Învierii. Părinții Bisericii și marii nevoitori ne îndeamnă și ne învață „să ne răstignim mădularele prin înfrânare, să fim treji în rugăciune, precum este scris și să viețuim pe urmele Celui ce a pătimit și patimile a urmat!”
În stare de nepocăință, nepăsare și dormitare omul se moleșește, se lenevește, devine vegetativ și irațional, instinctual sau animalic. În vreme de căință omul întreg (trup și suflet) intră în stare de veghe permanentă, luptând cu patimile (gânduri, vorbe, fapte rele) și eliminându-le una câte una devine întreg, sănătos, mintea și viața lui se luminează și se umple de o bucurie negrăită simțind că a revenit acasă în brațele Tatălui ceresc întocmai ca fiul cel risipitor primind sărutarea și iertarea Lui.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a trăit în secolul VII (+ 662) și care este normativ pentru mistica ortodoxă bizantină, spune atât de clar și pe înțelesul tuturor: „când Adam a încălcat porunca dumnezeiască, plăcerea a devenit obârșia nașterii oamenilor și durerea capătul ei, căci prin plăcere vine sămânța și prin durere, moartea, dar Hristos făcându-se ascultător a dat oamenilor o altă naștere, duhovnicească, a cărei obârșie este durerea ostenelilor virtuții, iar capătul ei plăcerea și odihna. De aceea vrând să se întrupeze nu S-a născut după sămânță, căci n-a urât moartea care vine din durere ca o pedeapsă a plăcerii, ci pentru noi cei osândiți la moartea, ca moartea Lui prin suferința să se facă moartea morții noastre, iar Învierea și Viața Sa dumnezeiască, viața vieții noastre și să ne dăruiască nemurirea”.
În cântările Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, ce se rostesc în Postul Mare, creștinul, în dialog cu conștiința și sufletul său, strigă: „Suflete al meu, Suflete al meu, scoală pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și ai să te tulburi. Deșteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristos-Dumnezeu, cel ce este pretutindenea și toate le împlinește”.
Lumea întreagă este cuprinsă de patimi și păcate, tulburată de război și de ură, pentru că nu are conștiința căderii sale și smerenia căinței de păcate și pătimi și a ridicării din cădere. Sunt curmate vieți și destine pentru că omenirea nu mai caută la cer să ceară împăcare și iertare, ci este aplecată spre pământ și obsedată de stăpânirea lui și a oamenilor de pe el, de mărire, robie și bogăție.
Creștinii nu gândesc așa. Ei știu că pământul este darul lui Dumnezeu și casă trecătoare unde trăiesc o vreme, după care se întorc în Patria de Sus, în Casa Tatălui Ceresc, în Împărăția lui Dumnezeu, unde vor petrece veșnic. Creștinii nu se luptă cu lumea ci se roagă pentru lume, pentru salvarea și mântuirea ei, după modelul Mântuitorului care zice: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17).
Creștinii, luminați de harul Duhului Sfânt, dobândesc înțelepciunea de Sus, care nu este omenească și înțeleg că: „lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
Așadar, noi creștinii nu ne luptăm cu oamenii si lumea, ne luptăm cu un dușman invizibil și viclean și ducem un război nevăzut cu diavolul care este urâtorul vieții, fericirii și mântuirii oamenilor, iar armele cu care luptăm în acest război sunt arme unice si duhovnicești: postul, rugăciunea și faptele bune.
Să intrăm cu bărbăție în această luptă ce ne stă înainte, în care Maica-Biserica este cu noi și Împăratul – Hristos înaintea noastră și în fruntea oștirii ce se găsește în lupta cu diavolul și cu slujitorii lui.
Perioada Postului Mare debutează cu „Vecernia Iertării” din Duminica lăsatului sec de brânză, atunci când suntem chemați să ne îmbrățișăm, să ne iertăm și să ne împăcăm cu toții. Numai în stare de iertare și iubire poți să rămâi puternic. Puterea creștinului în fața vrășmașilor nevăzuți și chiar a vrăjmașilor văzuți vine din iubire și iertare după chipul Mântuitorului Hristos Care, condamnat la moarte și fiind răstignit pe cruce, a rostit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Doar așa creștinul devine fiu al păcii și fiu al lui Dumnezeu după har.
Vom participa cu evlavie și smerenie, în stare de căință profundă și asceză, la Slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul care se citește în primele 4 zile ale primei săptămâni a postului, împărțit în patru părți, iar în săptămâna a 5-a se citește încă o dată, integral.
Vom încerca să păzim rânduiala Părinților Bisericii, aceea de a rosti rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul Vieții mele…” însoțită de metanii până la pământ (dacă putem) sau de închinăciuni smerite. Este de mare importanță să participăm la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite ce se săvârșește în toată perioada Postului Mare, la ceas de seară și pe care preoții de la parohii o slujesc de obicei miercuri și vineri, sau cel puțin odată în săptămână, iar părinții din mănăstiri în fiecare zi până vineri inclusiv, în stare de ajun desăvârșit (nemâncarea până după încheierea Sfintei Liturghii)”, transmite Episcopia Maramureșului și Sătmarului.
Dragoș HOJDA
