Povesteam mai zilele trecute că, în calendarul pur subiectiv al dialogurilor mele cu scriitorul Gheorghe Pârja, luna februarie este a lui Mihai Olos. După aceeași logică sentimentală, cred că martie este a lui Nichita Stănescu… Din multe motive. Pe autorul ”necuvintelor”, editorialistul de la ”Graiul Maramureșului” l-a cunoscut în anii de studenție și pe care l-a adus în 1979 pentru prima oară pe aceste meleaguri. Alături i-a fost și în 1980, când Nichita Stănescu a revenit în Maramureș. Pentru ultima dată.
”Necuvintele” lui Nichita, pe o stivă de lemne în Desești
– Când ați făcut cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu?
– Îmi amintesc cum m-am întâlnit prima dată cu versurile lui Nichita Stănescu. Era o zi de vară, la Desești. Cred că era 1969. Și în curtea casei mele părintești intră poetul Ion Baias cu o carte sub braț. Proaspăt apărută. Era volumul ”Necuvintele” al lui Nichita Stănescu. Ion Baias se urcă pe o stivă de lemne aduse de tata pentru podelele din grajd. Aceea era scena. Eu, în public, pe un butuc de fag. Și începe recitalul. Citește volumul, apoi o ia de la capăt. ”Ascultă, ascultă”, mă îndemna Ion. ”Ascultă cum scrie Nichita!” Și am ascultat. Nu bănuiam eu că peste un deceniu, prin iarba curții mele din Desești, se va plimba Nichita Stănescu!
”Să vină, domnule, că nu mâncăm poeți!”
– Prin ce ”întâmplare simplă” ați trecut de la cunoașterea poeziei la cunoașterea poetului?
– În studenție am avut norocul să cunosc mulți scriitori ai timpului resprectiv, care reprezintă azi nume de rezonanță ai literaturii române. Locul de întâlnire era Casa Scriitorilor din București. Nichita venea des acolo. Într-o seară, era prin 1977, un prieten din Cluj care se strămutase în București, Petru Romoșan, mă vede, vine la mine și îmi spune: ”Hai să te prezint lui Nichita Stănescu!” Am avut inițial o reținere. Întors la masă cu Nichita, Petru îi spune: ”Vreau să îți prezint un poet din Maramureș”. Iar replica poetului a venit în voce de tenor: ”Să vină, domnule, că nu mâncăm poeți!” Așa am ajuns în preajma lui Nichita. Seara s-a terminat la el acasă, în apartamentul din Piața Amzei. Acolo unde, la masa ovală, poetul se așeza cu fața spre fereastră ca să poată povesti cu Gică, plopul care ”păzea” balconul. Atunci i-am lansat prima oară invitația: ”Să vii, Nichita, în Maramureș!” ”Vin, bătrâne, vin, numai să fii acasă!”, mi-a răspuns. Și uite așa a început o relație de cunoaștere și, îndrăznesc să spun, de respect reciproc.
”Pentru prima dată mi s-a părut că țara noastră este un imperiu!”
– Ideea de a-l rechema în Maramureș a venit în 1979.
– Om intuitiv, Ion Ardeleanu-Pruncu, directorul Casei de Cultură din Sighetu Marmației, m-a întrebat dacă nu l-aș putea invita în Maramureș. Pentru a șasea ediție a Festivalului Național de Poezie din așezarea dintre râuri. Am urcat pe tren și m-am dus la București. I-am lansat invitația lui Nichita, răspunsul a venit rapid și simplu: ”Vorbește cu Dora!” Așa că toată nădejdea mea era în Dora. Nu a spus nu, dar m-a întrebat cum ajunge Nichita în Maramureș, pentru că în tren de la București până la Sighetu Marmației poetul nu va urca. Șansa s-a numit prozatorul Damian Necula, căruia i-am lansat invitația să vină în Maramureș și să îi aducă în Dacia lui 1310 roșie și pe Nichita și Dora. Să nu uit cumva să menționez: în demersul meu de a-l aduce pe Nichita în Maramureș un rol important a jucat și Laurențiu Ulici.
– În 18 octombrie 1979 scriați: ”Am auzit că poetul Nichita Stănescu a părăsit Capitala, a renunțat pentru câteva zile la Piața Amzei, la masa lui ovală și a urcat pe trunchiul țării, în Maramureș”.
– Nu voi uita niciodată sala Casei de Cultură din Sighetu Marmației. Arhiplină. Am stat și l-am așteptat pe poet ca pe Godot. Câteva ore l-am așteptat. Când a intrat în sală, într-un pulover gri, tricotat de mână, a zis: ”Dragii mei, bine v-am găsit și vă spun că pentru prima dată mi s-a părut că țara noastră este un imperiu!” Și atunci noi toți am înțeles că lung a fost drumul poetului din București până la Sighet… Glumea mai apoi spunând că în această călătorie spre Maramureș a văzut atâtea lucruri că poate dormi un mileniu. Era 19 octombrie 1979 și Nichita Stănescu a oferit celor prezenți un regal de poezie cum nu mi-a mai fost veci dat să mă întâlnesc.
”Ce-o fi cu muzica asta că mă obligă să fac ce vrea ea și eu vreau să fac ce vrea ea!”
– Ce flashuri de amintiri mai aveți din acele zile de toamnă prin Maramureș, alături de poet?
– Îmi aduc aminte că a fost invocat scriitorul Alexandru Ivasiuc. Ne-am plimbat pe strada 30 Decembrie din Sighetu Marmației, unde se află casa în care s-a născut Alexandru Ivasiuc. Și azi parcă îl aud pe Nichita cum a exclamat: ”Alexandre, mi-e dor de Dumneavoastră!” Și iar nu pot uita tristețea cu care a primit Nichita vestea că o stradă din Sighet va purta numele scriitorului: ”Doamne, prietenul meu Ivasiuc să devină nume de stradă?” Am făcut atunci un popas și în Muzeul Maramureșean. Unde aerul vibra la dialogul dintre Nichita și sculptorul/pictorul/poetul Mihai Olos. Când a intrat în Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, Nichita i-a spus directorului Mihai Dăncuș: ”Parcă intru într-un templu grec”. În ocolul unei gospodării maramureșene, s-a citit poezie. Lângă nuci, mere, plăcinte și horincă. Acolo Nichita ne-a spus: ”Cuvântul Limbii Române este locul meu de muncă”. Frații Florea, Ion și Gheorghe, cântau. ”Bătrâne, ce-o fi cu muzica asta că mă obligă să fac ce vrea ea și eu vreau să fac ce vrea ea!”, a exclamat poetul.
– Nu vă opriți acum, mai purtați-ne prin Maramureș pe urmele lui Nichita.
– Nichita a citit poeme și a vorbit despre poezie și elevilor de la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației. Îmi amintesc că nici nu se făcuseră prezentările, iar Nichita privea atent audiența, părând că poetul caută pe cineva în sală. S-a ridicat brusc de la prezidiu, a coborât în sală, a luat un scaun (cedat de cineva, pentru că scaune goale nu erau) și l-a așezat pe podium, lângă noi, cu fața spre public. ”Acest scaun l-am pus pentru a sta domnul Eminescu!” Nichita a ajuns și la Bogdan Vodă, acolo unde l-a întâlnit pe Vasile Deac – Moșu. Căruia i-a și dedicat o poezie. ”De drag de Moșu nostru”. Firește, a vizitat și Cimitirul Vesel de la Săpânța. În liniște. A spus doar atât: ”E un albastru tragic”. Nici azi nu am înțeles dacă i-a plăcut sau nu.
”Mi-aș fi dorit să mă nasc în Maramureș”
– După doar câteva luni, în martie 1980, Nichita Stănescu a revenit în Maramureș.
– Popasul a fost prilejuit de această dată de împlinirea a 75 de ani de la apariția revistei ”Viața românească”, prilej cu care a fost lansat și volumul de versuri ”Dimineața cuvântului” al poetului Petre Got – redactor al revistei sărbătorite. A susținut un recital de poezie la Finteușu Mare. Unde profesorul Andrei Dragoș, i-a pus pe umeri o gubă strămoșească pe care Nichita a purtat-o cu mândrie toată seara. În cartea de onoare a școlii, cu pix roșu, poetul a scris: ”La Finteușul Mare / Mi-am tras trupul ca un tun / Îngerul cel alb / Ca o stare / L-am împușcat și l-am lăsat pe drum”. După mai bine de două decenii, profesorul Dragoș îmi spunea că, după concertul Corului bărbaților din Finteușu Mare, Nichita i-a spus: ”Dacă cântecele voastre ar avea mâini, aș săruta mâinile cântecelor voastre”. 23 martie 1980 rămâne o zi de pus în icoană pentru Finteușu Mare… Legendarul Vasile Deac – Moșu i-a căzut cu tronc poetului, care l-a vizitat și în 1980. Am hoinărit în zi de martie și prin Baia Mare. Îmi aduc aminte că Gheorghe Pituț lansa volumul ”Stelele fixe”. Sala mică de la Casa de Cultură era plină ochi, vestea că Nichita participă a funcționat ca un magnet. Iar poetul Pituț a făcut un gest de noblețe și a cedat sărbătoarea propriei cărți bucuriei de a fi împreună cu Nichita. Și evenimentul a devenit despre Nichita. Printre motivele acestei schimbări de scenariu, Gheorghe Pituț mi-a explicat peste timp: ”Nichita este un poet atât de mare, încât eu nu pot să stau în fața lui. Ci undeva în umbra lui”. Au mai fost atunci, în martie 1980, printre altele vizite memorabile în atelierul lui Mihai Olos, o lecție la Săliștea de Sus și o noapte de neuitat la Borșa. Acolo unde i-a spus gazdei sale: ”Pentru că maramureșenii sunt oameni deosebiți, mi-aș fi dorit să mă nasc în Maramureș”.
Camera lui Nichita din Piața Amzei, reconstituită în Desești
– În ambele vizite prin Maramureș, Nichita Stpnescu a ajuns și în Deseștiul dumneavoastră natal.
– În 1979 a participat la Serile de Poezie. Parcă simt și acum gustul merelor pe care le-am mâncat direct de pe ram în livezile care păreau un rai real. La evenimentul de la Căminul Cultural era atâta lume încât am trăit sentimentul că nu prea rămăsese nimeni pe acasă. Poetul a recitat mai multe poeme, iar menestrelul Tudor Gheorghe umplea cu muzică spațiul dintre recitări. Peste ani, într-un interviu pe care i l-ai luat lui Tudor Gheorghe, nu știu dacă îți mai amintești, acesta evocă dansul lui Nichita Stănescu și Gelu Ionescu pe ritmurile de vioară și zongoră. Și eu țin minte dansul acela. Nichita a inventat un fel personal de a juca fără să-și deranjeze partenerii. A găsit ca o soluție salvatoare contratimpul. Și așa poetul a dansat în Desești în ritmul lui. În 1980 a revenit la Desești alături de Petre Got și i-a prezentat volumul ”Dimineața cuvântului”.
– Cele două treceri nu au fost uitate…
– În 1984, într-o zi de primăvară, eram la Desești și mă uitam prin plicul cu poze de pe vremea când Nichita a fost în satul meu natal. Mi-a venit ideea că ar trebui să le înrămez și să le pun într-un loc public. La școală și în biblioteca satului. Am primit o încăpere goală. M-am gândit să reconstitui camera lui Nichita din apartamentul din Piața Amzei. Și doream ca sala să fie inaugurată cu prilejul Serilor de poezie de la Desești, botezate în 1979 împreună cu Nichita Stănescu. În octombrie 1984, sala ”Nichita Stănescu” era pregătită de oaspeți. În 6 octombrie a venit inaugurarea. Curentul se dădea cu porția pe atunci, inaugurarea era programată seara. Pe când tocmai s-a oprit curentul. Așa că sala a fost inaugurată la lumina lumânărilor aduse din biserică. Și parcă la flacăra lumânărilor altfel s-au rostit cuvintele… An după an, mai apoi, cu prilejul poeziei, prin sală au trecut reprezentanți de primă mărime a literaturii românești.
Ultima întâlnire, în iunie 1983
– Nu v-ați dat seama dacă i-a plăcut Cimitirul Vesel din Săpânța, spuneați. Dar cred că v-ați dat seama ce a simțit pentru Maramureș.
– În 1983, în ”Tribuna”, au apărut gândurile lui Nichita despre Maramureș, chestionat fiind de poetul Nicolae Prelipceanu. Spicuiesc: ”Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. (…) Nicăieri nu am întâlnit un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe morală, așa cum l-am întâlnit în Maramureș”.
– Ultima întâlnire cu Nichita v-a rămas în minte?
– Era prin iunie 1983. Eram în trecere prin capitală, așteptând un avion spre Berlin. M-am trezit că mi-e dor să văd Piața Amzei, unde locuia Nichita. N-aveam intenția să-i bat la ușă, nu făceam parte din cercul întâi de prieteni. În fața unei florării din Piața Amzei, am auzit vocea Dorei: ”Uite-l pe Gheorghe din Maramureș!” Nichita, la brațul ei. Nu îmi aduc aminte tot ce am povestit, dar țin minte că m-a întrebat dacă prietenul lui Alexandru Ivasiuc a devenit nume de stradă în Sighet. Să-i fac pe voie, am răspuns negativ. Atunci, lângă o florărie din Piața Amzei, l-am întâlnit ultima dată pe Nichita…
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja
Poeziile lui Nichita Stănescu în Maramureș, reproduse din cartea ”Călătoria îngerului prin Nord”, autor Gheorghe Pârja. Volum apărut la Editura Proema, 2015.
CITEȘTE ȘI:
A pornit de la fusul cu țurgălăi și a imaginat utopia ”Olospolis”