Filmul documentar ”Moartea… punct sau virgulă?”, realizat de Călin Terțan, va fi prezentat în premieră în Baia Mare la finele săptămânii. Povestea documentarului este pe atât de incitantă pe cât e de interesantă tema abordată. ”Filmul a pornit de la o experiență personală pe care am avut-o în 1986, în care am trăit cât se poate de real fenomenul de moarte clinică”, mărturisește Călin Terțan. Timp de un an de zile, s-a ocupat exclusiv de film, căutând personaje care au trecut prin situații similare. Cele mai interesante 10 povești se regăsesc în filmul care a participat deja la Festivalul Internațional Astra Sibiu, ajungând direct în finală. Să treacă peste sfiala de a împărtăși o experiență atât de intimă și de profundă cu întreaga lume, admite Călin Terțan că a fost cel mai dificil lucru în parcursul filmului de la idee la public. Dar ”întoarcerea, neînsoțită de mărturisire, face experiența irelevantă”, spune realizatorul. ”Moartea… punct sau virgulă?” este un documentar care nu dă verdicte. De la care scepticii pleacă având confortul tulburat, iar ceilalți bucuroși să aibă (încă) o confirmare. ”Dacă pe măcar 10% din cei cărora le-am împărtășit experiența mea i-am pus pe gânduri, dacă în măcar 10% am ridicat un semn de întrebare, atunci cred că mi-am îndeplinit rolul”, spune Călin Terțan.
”Cele mai frumoase chestii (…) s-au întâmplat când am lăsat lucrurile să vină spre mine”
– Ai realizat un film deși nu ai nicio legătură cu lumea filmului. Hai să începem de aici discuția: ce meserie ai de fapt?
– Profesia mea de bază este medic veterinar. Într-o anumită perioadă a vieții mele am fost medic veterinar. Mă și vedeam bătrân, cu plete albe, vindecând în continuare animale mici… Dar la un moment dat relația mea cu profesia aceasta s-a terminat. Am închis cabinetul și am luat-o într-o cu totul și cu totul altă zonă. Și mă bucur că am făcut asta pentru că mie mi se pare monoton să te blochezi în proiectul inițial. Nu poți să ieși la pensie dintr-o meserie care ți-a plăcut la 17 ani! Adică unii pot, dar câți?! Am fost reorientat profesional și norocul meu este că nu am avut încăpățânarea să refuz. Acum fac terapie Bowen, am realizat un film, sunt librar… Sau de fapt nu sunt nimic, pentru că nu e bine să te identifici cu ceva. Așa că nu spun ce sunt și ce nu sunt. Fac ceea ce îmi place și ce îmi spune inima să fac! Mă bucur că nu opun rezistență și am înțelepciunea să mă las dus: cele mai frumoase chestii din viața mea s-au întâmplat când am lăsat lucrurile să vină spre mine. Dacă trebuie să se întâmple, se întâmplă!
”Întoarce-te și fă numai bine!”
– Și care este contextul în care medicul veterinar de cândva devine azi realizator de film?
– Filmul a pornit de la o experiență personală pe care am avut-o în 1986, în care am trăit cât se poate de real fenomenul de moarte clinică. Experiență care a implicat decorporalizare; plecare în altă dimensiune; întâlnire cu entități de lumină din alt univers probabil; întâlnire cu o sursă uriașă de lumină, pe care atunci am identificat-o ca fiind Divinitatea, și cu care am avut un dialog, întrebat fiind dacă vreau să rămân sau să mă întorc. Eu am optat pentru întoarcere și mi s-a spus că pot să mă întorc. Am întrebat ce trebuie să fac, odată revenit pe pământ, pentru ca – la finalul-finalului – să revin tot acolo și am primit un răspuns care mi-a marcat definitiv viața: ”Întoarce-te și fă numai bine!”. Revenirea în corp a fost la fel de spectaculoasă precum a fost ieșirea.
”În timp ce făceam cu totul și cu totul altceva, m-a găsit ideea realizării unui film”
– Odată revenit…
– … au urmat ani de zile în care am încercat să înțeleg ce mi s-a întâmplat. Ce a fost toată acea experiență. Am început să citesc pe acel subiect tot ce am găsit în vremea aceea în România. Am început să caut oameni care experimentaseră același lucru. Am stat de vorbă cu preoți, cu medici, cu persoane pe care le consideram la vremea aceea competente să mă dumirească. Unele m-au dumirit, altele m-au… ”înghesuit”. Povestea e lungă, nu am să o detaliez. Dar, de exemplu, de la Vatican am primit un răspuns care de atunci m-a ținut atent toată viața. Cert e că anii au trecut și în februarie 2019, în timp ce făceam cu totul și cu totul altceva, m-a găsit ideea realizării unui film. Practic ideea filmului nu a fost ideea mea, ideea m-a găsit pe mine. Atunci am înțeles cuvintele Sfântului Augustin: ”nu căutați adevărul, lăsați adevărul să vă găsească pe voi”. Efectiv așa m-a găsit pe mine ideea filmului. Și din acel moment a devenit atât de obsedantă încât un an de zile m-am ocupat exclusiv numai de asta.

”Am descoperit 25 de persoane care au trecut prin moarte clinică”
– Ia-ne de mână și poartă-ne puțin alături de tine în pașii făcuți de la idee la film.
– Era o zi de marți, era ora 11.30 când mi-a venit ideea. După două ore deja contactasem pe cineva să facem filmul. Încă nu aveam niciun personaj pentru film, dar în mintea mea deja vedeam tot filmul. Când a venit ideea, emoția a fost așa de puternică încât ”a contaminat” totul în jurul meu. Am început să caut oameni care au experimentat și ei moartea clinică, oameni care să mă ajute tehnic să realizez filmul, i-am căutat pe profesorii Dumitru Constantin Dulcan, Dorel Vișan, Ionel Mohîrță, niște personalități care cunoșteau acest fenomen. Mă întâlneam cu prieteni pe stradă și îi întrebam: ”Nu cunoști pe cineva cine a trecut prin moarte clinică?” Îți dai seama cum eram privit! Încet-încet, însă, am găsit ceea ce căutam. Am descoperit 25 de persoane care au trecut prin moarte clinică, dintre ele am selectat 10, persoanele pe care le-am considerat ca având poveștile cele mai interesante. Pe aceste 10 persoane le-am filmat. La început am filmat eu, după care am avut norocul să am alături de mine doi oameni care m-au ajutat enorm de mult, Liviu și Cristi Popovici. Ei s-au ocupat de partea de imagine și montaj. În film sunt multe imagini de legătură care ilustrează ceea ce povestesc oamenii, mergând pe ideea de acum cunoscută că o imagine face cât o mie de cuvinte. Din păcate, pentru a-i cuprinde pe toți cei 10 în film, a trebuit să editez interviurile foarte drastic și cu inima strânsă, astfel încât să confer o formă inteligibilă și coerentă filmului. Munca de editare a fost complicată. Au fost multe nopți în care, împreună cu soția, am vizionat interviurile și am decupat fiecare idee care merita să se regăsească în film. A trebuit, însă, să fim atenți la durata filmului, să nu fie prea lung ca să nu devină plictisitor. Acum filmul are 67 de minute. A urmat partea de montaj pe firul epic, astfel încât filmul să aibă un început, un apogeu, un final. Finalul este unul înduioșător și plin de speranțe: conștiența noastră nu se sfârșește o dată cu sfârșitul nostru fizic. Noi suntem eterni, dar pentru asta trebuie să murim înainte…
”A ieșit mult mai bun, mult mai frumos decât sperasem”
– Și filmul a fost gata.
– Împreună am reușit să scoatem un produs care, la final mi-am dat seama, a ieșit mult mai bun, mult mai frumos decât sperasem. Și atunci am avut îndrăzneala și copilăria de a înscrie filmul la un festival internațional. L-am înscris la Festivalul Astra din Sibiu, care este cel mai puternic festival de film documentar din România. Mai mult l-am înscris așa, într-o doară, să vedem ce va ieși. Intrat în festival în compania a încă 3.000 de filme, spre surprinderea și bucuria noastră a fost selectat între primele 20, intrând în finală. Să ajungem într-o companie atât de selectă pentru noi a fost mai mult decât am visat! Cu atât mai mult cu cât filmul a fost prezentat ca și ”premieră mondială”. Asta prin prisma faptului că în filmul nostru sunt prezentate 10 cazuri, iar celelalte filme pe această temă se axează pe un caz sau două. A fost filmul cu cele mai multe bilete vândute, a fost filmul cu biletele epuizate în prima zi. Deocamdată asta e istoria filmului în relația cu festivalurile.
”Întoarcerea, neînsoțită de mărturisire, face experiența irelevantă”
– Nu ai avut, să-i spunem, o sfială să ieși în lume cu un subiect atât de sensibil?
– Câți prieteni am pierdut eu pe tema asta! Fie imediat după ce eu am trecut prin moartea clinică, când le povesteam experiența mea, fie când le spuneam despre filmul pe care intenționez să îl fac. Unii mă priveau cu un aer… psihiatric. I-am pierdut pe cei pe care trebuia să îi pierd, i-am câștigat pe cei pe care trebuia să îi câștig. Și mă bucur de cei pe care i-am câștigat! Când am prezentat filmul, firește că am avut sfieli. Adică una era să îmi povestesc propria experiență celor din jurul meu, alta era să fac un film pe acest subiect și să mă expun public. Dar mi-am amintit ceva ce citisem undeva: că aceia care au trăit experiența morții clinice au obligația să o mărturisească. Și că întoarcerea, neînsoțită de mărturisire, face experiența irelevantă. Dacă pe măcar 10% din cei cărora le-am împărtășit experiența mea i-am pus pe gânduri, dacă în măcar 10% am ridicat un semn de întrebare, atunci cred că mi-am îndeplinit rolul. Celor sceptici le-am spus mereu că va veni o clipă în care se vor ruga ca oamenii din filmul lui Terțan să fi avut dreptate și să existe o continuitate. Asta a fost ca un fel de leit motiv care mi-a dat încredere chiar și atunci când mi se zâmbea condescendent…
”Doar pentru asta am fost creat, pentru a perpetua specia?!”
– Ai avut de partea ta și tot ce s-a scris de la Platon încoace…
– Toate sistemele filosofice și toate sistemele religioase asta au spus, doar că fiecare a prezentat lucrurile într-o altă aură. Toți au spus că există o continuitate a spiritului după moarte. Să îi ignori pe toți și să mergi pe mâna materialiștilor ca Marx și Lenin nu mi se pare firesc. Și atunci mi-am luat inima în dinți și mi-am spus că mă expun oricărui risc, nemaiavând nimic de pierdut, ci numai de câștigat. M-am întrebat desigur și dacă cineva de dincolo nu se supără că mă bag într-o zonă atât de ermetică și tot eu mi-am răspuns că probabil voi primi o bilă albă că am avut îndrăzneala să mă ating de un subiect care de mii de ani se încearcă să ne fie implantat în cap și să ne confere liniștea că suntem mai mult decât se vede. Ar fi mult prea multă risipă de energie în univers ca totul să se reducă la funcțiile reproductivă și digestivă! Doar pentru asta am fost creat, pentru a perpetua specia?! Chiar mi s-ar părea jenant de puțin. Că încă noi nu știm exact care ne este rostul, asta este altă treabă. Nu e bine să știm pentru că probabil am căpăta libertăți nebănuite… Și într-adevăr o specie nepregătită să fie liberă poate să o vireze spre zone periculoase.
”Majoritatea au terminat vizionarea filmului cu batista în mână…”
– Care au fost primele reacții?
– Cei care au văzut filmul l-au apreciat. Majoritatea au terminat vizionarea filmului cu batista în mână… Și cu o neliniște. Până și cei mai sceptici au plecat în urma vizionării cu o nostalgie și cu dorința de a aborda subiectul cât se poate de serios. Pentru că cele 10 persoane intervievate în film sunt persoane cât se poate de credibile. Am pornit de la un membru al Academiei Române și am ajuns până la un lucrător comercial, deci am cuprins o gamă profesională foarte variată. Am cuprins o gamă de diagnostice foarte diversă și o plajă de vârste foarte largă. Am încercat să acoperim o paletă de personaje cât mai eterogenă. A remarcat cineva cine a văzut filmul că majoritatea celor intervievați sunt de factură realistă. Toți spun în fond aceeași poveste, doar maniera de descriere diferă. Dar toți vorbesc despre ieșirea din corp, despre vizualizarea propriului corp, intrarea în altă dimensiune și întâlnirea cu ființe de lumină, după care urmează revenirea. Iar această experiență echivalează în cazul tuturor cu o metamorfoză radicală. Toți devin mai buni, mai generoși, mai altruiști și rămân marcați de experiența trăită. Un alt lucru comun mărturisit de toți este că frica de moarte dispare, că există o continuitate.
”Cred că cel mai greu a fost să ies în lume cu filmul”
– Vine prezentarea filmului în Baia Mare.
– Intenționam să facem lansarea anul trecut în 11 aprilie, în Baia Mare, dar din cauza pandemiei a trebuit să anulăm tot. Acum organizăm premiera filmului la Teatrul Municipal Baia Mare în 31 iulie pentru invitați și în 1 august pentru publicul larg. De acolo, vom vedea care va fi traiectoria filmului. Nu mă hazardez să sper prea mult. Deocamdată sunt fericit de ceea ce am realizat până acum.
– Cel mai dificil pentru tine în tot acest parcurs, de la idee la public, care pas a fost?
– Cred că cel mai greu a fost să ies în lume cu filmul. Să aleg să prezint public o trăire extrem de profundă. Mi-am dat seama că mă expun. Dar a fost o decizie asumată, mi-am spus că dacă am trăit-o am obligația să o mărturisesc.
– Și acum, că filmul e gata, ce urmează?
– Oprim reportofonul și îți spun…
Ramona-Ioana POP
Foto (c) eZiarultău, Facebook / Moartea, punct sau virgulă?