A fost odată ca niciodată… Așa încep de obicei poveștile. ”Miercuri, 14 mai, a avut loc inaugurarea Handbal Clubului Minaur Baia Mare, primul club de handbal din țară”, scria Lector în Basorelief în 1974. Așa începe povestea mea preferată…

În 14 mai 1974 se înființa Handbal Club Minaur Baia Mare, primul club exclusiv de handbal din România. ”Este o zi foarte prețioasă pentru handbalul băimărean”, îmi spunea de fiecare dată la început de mai antrenorul emerit Lascăr Pană. Nu mult au avut de așteptat primii suporteri ai Minaurului motivele pentru a iubi această echipă: în 1978 venea prima mare performanță – câștigarea primei ediții de Cupa României. Și nu oricum: în urma unui meci jucat în București, împotriva Stelei, și câștigat în prelungiri cu 26-24. Succesul de atunci al băimărenilor, să ne amintim, îl făcea pe scriitorul Fănuș Neagu să scrie în ”România literară” din 13 aprilie 1978: ”Televiziunea ne-a dat prilejul să salutăm cu adânc respect încă o capitală a sportului românesc: Baia Mare”.

Nu stau acum să enumăr performanțele Minaurului. Azi simt că – dincolo de impozanta vitrină cu trofee care îți dădea fiori atunci când intrai în biroul lui Lascăr Pană din sediul de pe Valea Roșie – povestea Minaurului este (și) despre cum echipa asta ne-a făcut pe noi, toți cei care eram în tribune cândva, să ne simțim campioni chiar și când nu eram pe locul I.

Nu stau acum să contabilizez prezențele echipei pe podiumul național. Azi cred că povestea Minaurului este (și) despre cum moriștile, piruetele, aerienele, aruncările cu efectul MV și toate celelalte ”scamatorii” puse în scenă de Minaur ne dădeau nouă, suporterilor, puterea să îndrăznim, să visăm, să sperăm și să credem.

Nu stau acum să fac un catalog al handbaliștilor care au jucat pentru Minaur. Azi simt că povestea Minaurului este (și) despre cum, văzând lupta lor de pe semicercuri (dusă uneori până dincolo de limite), eram inspirați și noi, suporterii, să încercăm fim cea mai bună versiune a noastră în fiecare zi.

Am fost atunci privilegiată să fiu prezentă în tribune la marile succese bifate de Minaur. Și sunt acum privilegiată să deapăn amintiri de (Min)aur cu unii dintre eroii care au scris povestea Minaurului.

Așa am aflat de la Maricel Voinea povestea efectului care îi poartă numele: ”Așa s-a născut: încercând singur să arunc la poartă de pe extremă, din unghi mort. Încercam ba să mă las pe o parte, ba să-i dau mingii un efect, te miri ce încercam: şi posibilul, şi imposibilul. Aşa – când eram singur pe teren – încercam multe, dar la meci îmi era frică să dau efecte din astea la minge. Asta până la dubla de pregătire cu Elveţia din 1979, de la Braşov. Echipa naţională a României se baza atunci pe interi, eu jucam extremă stânga. Interii dădea goluri multe, noi, ceilalţi, trebuia să jucăm pentru ei. De primit primeam mingea numai când nu aveam ce face cu ea! În unghiuri moarte… Eu tot antrenând singur chestia asta, am riscat: am învârtit mingea, a prins parchetul, a schimbat direcţia, a intrat în poartă. Am rămas şi eu surprins, dar portarul era și mai surprins: se uita la mine şi nu-i venea să creadă cum a intrat mingea în poartă ”.

Așa am descoperit că, deși despărțirea de Minaur nu a fost de catifea, Iosif Boroș nu a regretat nicio secundă venirea în Baia Mare: ”Minaur este pentru mine un vis împlinit! (…) Să faci ce îți place să faci, să fii parte dintr-o echipă care e perfectă pentru momentul respectiv și să ai rezultate, asta înseamnă să fii foarte norocos! Dintre toate locurile pe unde am jucat, în Baia Mare, la Minaur, a fost cel mai frumos. Cel mai frumos! De departe cel mai frumos…”. Iar revenirea în Baia Mare, când clubul a împlinit patru decenii, a fost cu multe emoții: ”Atunci, după ce s-a terminat meciul demonstrativ în care am jucat, am spus la microfon așa: «Trebuie să ne dați afară!». Pentru că efectiv acesta era sentimentul: nu mai voiam să plec! Nu mai voiam să plec din sala sporturilor! Pentru mine, întoarcerea acasă, în Baia Mare, a iscat o mie de trăiri. O mie de sentimente. Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă. Și de acasă nu mai vrei să pleci!”

Așa mi-a mărturisit Mircea Petran că, din epoca Minaur, ”cea mai mare bucurie a fost cu siguranţă prima cupă europeană, cea din 1985. Golul acela ciudat din finală, traseul avut, toate au făcut din acest trofeu o satisfacţie enormă. Dar şi perioada care a urmat finalei a fost extraordinară. Pentru că noi am mai avut după aceea multe meciuri în plan intern şi peste tot în ţară, în toate sălile în care intram, nu conta că eram adversarii echipei gazdă, absolut peste tot am fost întâmpinaţi cu foarte mult respect. Eram primiţi peste tot ca nişte învingători şi asta a fost ceva foarte frumos. Aşa ceva nu se poate uita!” Și tot Mircea Petran mi-a explicat cum a devenit sala sporturilor neîncăpătoare: ”Oricine a fost pe vremea aceea în sală nu uită! Noi am reuşit să aducem spectatorii la sală prin jocurile pe care le-am făcut. Făceai o aeriană, venea Maricel cu efectul, îi învârteai pe adversari cu morişca de nu mai ştiau unde e mingea – toate astea au făcut ca, pas cu pas, sala să se umple… Şi dacă la început sala se umplea la meciurile importante, am ajuns la un moment dat să jucăm cu sala arhiplină absolut toate jocurile, indiferent de adversar. ”

Așa am avut ocazia să redescopăr alături de Alexandru Stamate detalii despre celebrul gol din celebrele ultime patru secunde ale finalei din 1985: ”În minutul 48 am ratat și, cunoscându-l de acum pe nea Pană cât este de sever, am vrut neapărat să îmi recuperez greșeala. Oportunitatea nu s-a ivit până în ultimele patru secunde… Având încredere în mine, i-am cerut insistent lui Maricel să îmi paseze mie mingea. Cum doi ruși s-au pus în fața lui, n-a avut încotro și mi-a pasat-o! Am făcut doi pași și de la 17-18 metri am aruncat-o năprasnic. Restul este istorie!!!”. Istorie, dar cu… amănunte de vestiar: ”După frenezia victoriei, ne retragem la vestiar. Singurul care avea șampanie pregătită în geantă eram eu. Turnăm șampania în cupă și intră în vestiar nea Pană: «Ce aveți acolo?» «Șampanie», strigăm în cor. «De unde?», vrea să afle nea Pană. «Stamate!», strigă colegii. Ia nea Pană cupa și începe să bea. Era șampanie roșie, foarte la modă pe atunci în URSS. Îi curge pe cămașă șampania, se uită la cămașă, se uită la mine și îmi spune: «Nu îmi pare rău că te-am ținut 10 ani la Minaur!».”

Așa mi-a reconfirmat Ioan Marta despre relația specială dintre jucători și suporteri: ”Eram atât de respectați în orașul ăsta! Așa de iubiți! Rezultatele în primul rând i-au făcut pe oameni să ne iubească. În al doilea rând lumea venea la meciurile noastre pentru că jucam frumos. Noi aveam câteva combinații care încântau spectatorii. Care îi făceau să ne aplaude în picioare, minute în șir. Firește, iar ne întoarcem: fără pregătirea de la antrenamente, din cantonamente, nu ar fi fost posibil așa ceva. Și să nu îl uităm pe meseriașul care dirija totul! Pentru că Lascăr Pană a fost un mare meseriaș în handbal. (…) La Minaur povestea cu spectatorii care sunt al 8-lea jucător nu era o poveste. Spectatorii noștri trăiau alături de noi și asta ne făcea să dorim de fiecare dată nu doar să câștigăm, ci să jucăm și frumos.”

Așa, între două zâmbete și un strop de melancolie, Doru Porumb a istorisit povestea primei finale: ”Eu nu cred că a mai existat o finală de cupă europeană care să se decidă în 4 secunde așa cum a fost cea din Zaporoje. Cum a fost? A fost agonie și a fost extaz. Niciodată în viața mea nu am mai trăit ce am trăit în acele 4 secunde. (…) Ce fericiți am fost! Am sărit toți pe Stamate! Extaz. A urmat agonia… Agonia așteptării verdictului: a fost gol valabil sau nu?! A fost o așteptare de aproape o oră. Dar ce așteptare! Când au anunțat că golul e valabil și că am câștigat Cupa IHF, senzația a fost asta: că m-am desprins de pământ și am ajuns direct în paradis! Toți am fost extraordinar de fericiți: pentru noi, toți, era prima cupă europeană câștigată. De neuitat ce s-a întâmplat la Zaporoje. (…) Ce de emoții, câtă fericire… Ce clipe! Cum să le uiți vreodată?!”

Așa am prins de veste că meciul favorit al lui Nicolae Neșovici este cel retur cu Barcelona din semifinalele Cupei IHF, ediția 1987/1988: ”În final de meci au scăpat pe contraatac și am apărat. Dacă dădeau gol, ratam calificarea în finală. Au fost câteva fracțiuni de secundă în care atâtea mi-au trecut prin cap de nici nu îți pot spune. Am crezut că vom pierde în câteva secunde tot ce construisem în atâtea meciuri și antrenamente. Am simțit că se dărâmă tot. Știam că nu pot să las să se întâmple așa ceva, prea ne doream să mergem în finală și să câștigăm încă o dată cupa. Așa că am apărat, ne-am calificat în finală și am câștigat a doua oară Cupa IHF! Momentele alea când îi vedeam venind pe contraatac nu am să le uit cât trăiesc. Așa cum nici bucuria de nedescris pe care am simțit-o când am apărat mingea aia nu am s-o uit niciodată! O port cu mine mereu. Îmi amintesc ce liniște s-a făcut în sală când s-a pornit contraatacul. Presa vremii scria că aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”

Așa am retrăit un crâmpei din bucuria Cupei IHF câștigată în 1988 alături de Liviu Pavel: ”A fost cel mai emoționant moment din viața mea: să fiu imediat după meci luat în brațe de coechipierii mei, să fiu aruncat în sus în fața a circa 4.000 de suporteri. Plângeam. Lacrimi de bucurie. Asemenea momente chiar nu se pot descrie”. Nu se pot descrie, dar o definiție tot a reușit Liviu Pavel: ”Minaur este echipa care m-a consacrat. Care mi-a dat un nume. Este echipa sufletului meu – asta este Minaur. Se spune că pentru fiecare există ceva pus deoparte. Eu cred că în cazul meu a fost Minaur. Atâta timp cât voi trăi mereu am să spun cu mândrie că am fost jucător la Minaur, că am făcut parte din povestea, din istoria acestui club. Mulțumesc, Minaur! Hai Minaur!”

După cum spuneam. În 14 mai 1974 se înființa Handbal Club Minaur Baia Mare – așa a început povestea…

Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhivă Ion P. Pop și arhivele personale ale jucătorilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.