Povestea începe pe când Ioana Ileana Ștețco era elevă în clasa a VI-a, la Școala Generală din Borșa-centru. De acolo, până la premii pentru poezie, drumul a fost lung și nu mereu presărat cu cele mai diafane metafore. Dar cu artistul Mihai Olos în postura de mentor, Ioana Ileana Ștețco a ajuns să scrie ”poezie foarte puternică, năvalnică precum o alunecare de teren”, după cum o caracterizează Ion Mureșan. ”Mă bucur că am suflet și simt! Simplu, mă bucur că sunt!”, mărturisește pentru eZiarultău poeta din Borșa. Care are în pregătire volumul ”Poeme pentru proști”. Un proiect pentru un… ”volatil viitor”.
”Privesc în urmă ca printr-un ochean”
– Ceva face întotdeauna ca omul să se deschidă spre o pasiune, spre o vocație, spre valorificarea unui talent, a harului unic cu care s-a născut. Cum a început în cazul dumneavoastră relația cu poezia?
– Privesc în urmă ca printr-un ochean. Amintirile se aștern și mă văd elevă în clasa a Vl-a, la Școala Generală din Borșa-centru. Eram într-o școală nouă, împreună cu cei mari, elevi la nou-înființatul Liceu Teoretic din Borșa. Zvonurile circulau cu zumzet de fluturi și cu parfum de realitate… A venit un profesor nou la liceu, unul tobă de poezie și care este el însuși poet. A înființat un cenaclu literar unde sunt invitați, pe sprânceană, numai elevii premianți. Puțini știau ce este un cenaclu literar. Dar nouă ne-a explicat diriginta, doamna Sabina Puțiu. Și ne-a mai spus că s-ar putea ca noul profesor să ia și câteva clase de la generală (dar numai pe cele mai bune!). S-a întâmplat să ia clasa noastră și ne-am trezit cu tânărul profesor Corneliu Iureș la ora de limba română. Ne-a testat, ne-a întrebat și am văzut că nu-i de joacă! A întrebat ce materie iubim mai mult, iar eu am răspuns, previzibil, limba română. Ne-a întrebat ce scriitori/poeți cunoaștem și ce poezii știam. Cred că am recitat ”Scrisoarea III”. O spusesem și la serbare, iar domnul profesor a părut mulțumit și ne-a invitat, pe vreo 2-3 copii, la cenaclul celor mari. Am mers la primul meu cenaclu împreună cu mama. Domnul Iureș era să leșine, dar s-a repliat repede și a instituit, pe loc, regula de a veni la cenaclu cu o carte de poezie de la bibliotecă. Apoi a scos un volum de poezii de Eminescu, ne-a citit câteva poeme și ne-a dat o lecție magistrală de interpretare. Am ajuns acasă și mare mi-a fost mirarea când mama a hotărât că nu am ce căuta acolo, că Eminescu a scris tot și pentru totdeauna… Lovitura a fost năpraznică și de atunci mă străduiesc să-i dovedesc mamei că nu are dreptate, că mai sunt lucruri de spus. Am aflat, mai târziu, că Petre Țuțea a afirmat că ”Eminescu este românul absolut”. Dar sunt sigură că mama mea, analfabetă, nu știa despre acest lucru.
”Doi oameni au reușit să se împotrivească, să iasă din tipar”
– Cine v-a descoperit, susținut și lansat în sfera publică? Care au fost primele reviste cu care ați colaborat? Dar reacțiile primilor cititori?
– În Baia Mare cel mai puternic pol literar era Cenaclul Nord, condus de poetul Vasile Radu Ghenceanu. Eram elevă și am activat în acest cenaclu, unde lucrurile nu erau simple pentru că marea majoritate a membrilor erau oameni maturi, cu pretenții de profesioniști, care credeau că știu totul și că puține mai sunt lucrurile de învățat. Așa am aflat că provincia este aceeași, dar de mai multe feluri și la diferite niveluri. Că se arată la fel de rapace, că peste tot e aceeași mlaștină care absoarbe oameni și vieți, iar ratarea pândește la tot pasul. Doi oameni au reușit să se împotrivească, să iasă din tipar: pictorul Mihai Olos și poetul Ion Bogdan, cei care au pornit proiectul ”Măiastra”, asociația și revista care urmau să promoveze scriitorii tineri și valoroși. Am prezentat la concurs volumul intitulat ”La cumpănă de veac”. Am câștigat, iar Asociația Măiastra l-a propus spre publicare. Urma să fie publicat la o editură din capitală, dar finanțarea nu a mai venit. Nu s-a ales nimic de acel proiect, s-a pierdut și volumul meu de debut. Și odată cu el și entuziasmul autoarei… Norocul revistei ”Măiastra” a fost un pic mai consistent, căci a apărut primul număr, care a ajuns și la București, la prietenii lui Mihai Olos. A vorbit despre el și Monica Lovinescu la Europa Liberă. Cu toții am fost apoi supuși unor interogatorii nesfârșite la Securitate. Asupra noastră, a celor tineri, Ion Zubașcu, Emil Florescu, Ioan Dragoș și asupra mea consecințele nu au fost chiar catastrofale. Am fost doar interogați, puși la index și împiedicați să publicăm, dar cei doi redactori au fost hăituiți cu adevărat. Atelierul lui Mihai Olos era monitorizat tot timpul, dar el îi sfida, striga lozinci împotriva lui Ceaușescu și a Securității, îi chema înăuntru, ce mai, făcea spectacol. El și Ion Bogdan au fost dați afară din serviciu, lipsiți de mijoacele de trai și urmăriți chiar pe față! Mulți dintre cei care frecventam atelierul lui Olos am fost pe lista neagră. Eram foarte tânără, 23-25 ani, stăteam la marginea orașului și mi-a fost frică, pentru că parcă tot timpul era cineva pe urmele mele. Am lăsat-o mai moale, încercând să mă pierd în mulțime. A fost un stigmat care m-a urmărit toată viața.
”Mă bucur că am suflet și simt! Simplu, mă bucur că sunt!”
– Ce comunică lumii Ioana Ileana Ștețco prin această poezie a ei, vie, dinamică, ludică, dar și gravă, satirică sau plină de o inconfundabilă delicatețe?
– Poemele mele sunt năvalnice ca râurile de munte în care m-am scăldat și la fel de jucăușe și de imprevizibile… Nu e greu să fie așa, pentru că vin din firescul clipei! Asta zice și Ion Mureșan în ”Apocalipsa de Maramureș”, prefața la prima mea carte, ”Phoenix, vecina”: ”Ioana Ileana Stețco debutează cu o carte de poezie foarte puternică, năvalnică precum o alunecare de teren”. Sunt exerciții de sinceritate pe care le fac sub rigorile poeziei și în libertatea pe care o conferă versul alb. Sunt adevăruri ale clipei, adevărurile lumii care ne înconjoară, sunt niște lumini care pâlpâie necontenit, lumini albastre care se aștern înaintea și înapoia noastră și care trec prin noi și dincolo de noi… Cum ar putea lumina să mă întunece?! Mă întrebi ce comunic și zic: fragilitatea și frumusețea coexistă în scorbura timpului și în noi, chiar dacă suntem o tâmplă ce bate ritmic în viitor, și prin galeriile subterane. Scriu prin locurile pe unde mă poartă pașii și pe unde mă călăuzește cățelușa mea vitează. Scriu pe drum și pe cărare, scriu urcând sau coborând scările, scriu la masa de scris, în bucătărie, în baie, la coafor, pe bancă în parc. Cel mai bun loc sunt podurile. Trecând poduri sau punți, scriu despre locuri și despre trecerea mea. Scriu în minte sau într-un carnețel, mă bucur că frumusețea există, mă bucur că am ochi și că văd, mă bucur că am suflet și simt! Simplu, mă bucur că sunt!
”Ce tandru atelier am peste tot!”
– Cum se naște poezia? E vorba mai mult de o invazie spontană sau de unmeșteșug anume, de exercițiu de cizelare conștientă a expresiei? Cum ați putea caracteriza propriul atelier de creație?
– Poezia se naște în cel mai firesc mod cu putință… Treci pe lângă o frunză. Frunza te întreabă ce faci, de ce nu ești verde, unde se duc frunzele când se duc… Nici nu apuci să-i răspunzi că te abordează firul de iarbă și te gândești că degeaba semeni grâu pe asfalt. E bine să ai un petec de hârtie la tine și să notezi aceste fulgurații, căci altfel se pierd și, oricât de tare te-ai îndepărta, auzi un râu care te cheamă, spunâdu-ți că-i mama… Ce tandru atelier am peste tot! În bucătărie, la calculator, la măsuța din hol, sub castanul cel mai noduros de pe strada mea. Cel mai bun atelier este Borșa copilăriei mele, unde fiecare palmă de pământ are ceva de spus. Eu doar notez, eu sunt atentă, eu sunt sfâșiată și vindecată de fiecare cuvânt.
”Poezia este veșnic tânără, dar poetele nu”
– Unul dintre volume se cheamă, à la Negruzzi, „Ai să dai seama, Doamnă”. Care e condiția poetei într-o societate literară în care supremația aparține, încă, bărbaților?
– Condiția poetei în societate este ingrată. Misoginismul este la el acasă în literatură, mai ales că poezia este veșnic tânără, dar poetele nu. Cu siguranță locul meu era într-o mișcare de tip feminist, dar, fiind lipsită de mijloace financiare, a trebuit să mă ocup de existența de zi cu zi, a mea și a celor care depindeau de mine. Oricum, orașul nostru este unul din centrele de forță ale misoginismului, iar mișcarea trebuie să fie în forță… Eu am practicat cel mult un fel de haiducie, căci generația mea a lăsat lucrurile să lâncezească… Poate reușiți voi să schimbați ceva în ”alcătuirea de fum”. Tare mult m-ar bucura acest lucru!
”Nimeni nu mai râvnește la condiția scriitorului și la destinul lui”
– Pentru a fi original în ceea ce scrii, se presupune că ai fost înainte un bun și atent cititor. Care vă sunt modelele poetice? În ce zonă esetică se situează?
– Avem nevoie de hrană pentru trup și de poezie pentru suflet. Iar pentru a supraviețui avem nevoie de modele cum avem nevoie de aer, cum zice Pessoa: ”Scriu și citesc pentru că viața mea nu îmi ajunge”. Într-o lume în care valorile sunt răsturnate, nimeni nu mai râvnește la condiția scriitorului și la destinul lui. Nu putem inventa roata la fiecare generație! Modelele poetice sunt piloni de stabilitate pentru orice creator, iar Mihai Olos, pictorul, sculptorul și omul de cultură renascentist, a fost mentorul meu. El mi-a deschis ochii asupra marii culturi din România și din lume. M-a ales pentru că știam multă poezie populară și asta era o bază serioasă pentru a crește. Prin Mihai Olos i-am cunoscut nemijlocit pe Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, Laurențiu Ulici, pe mai tinerii Ion Mureșan, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu și mulți alți scriitori, pictori sau artiști de primă mărime. Tot el ne aducea (numai el știa de unde!) cărți interzise la acea vreme. Citeam nopți întregi și ne minunam de frumusețea lui Blaga, Cioran, Eliade, Radu Gyr. Făceam lecturi zile întregi, uneori până dimineața, stropite din belșug cu vin de la popa de pe strada Pictorilor, însoțite de poezie și de multe cântece inventate pe loc! Soția artistului, doamna Ana Olos, era profesor la catedra de literatură engleză a Universității de Nord. Așa am avut acces la Virginia Woolf, James Joyce, TS Eliot, Sylvia Plath! Ce multe bucurii îi datorăm doamnei Ana Olos, eminentă traducătoare din literatura de limbă engleză de cea mai bună calitate!
”Nu este rolul meu să mă încadrez într-un curent care este volatil”
– În ce curent considerați că vă încadrați ca poetă? Vă simțiți legată de o anumită grupare/ direcție din literatura actuală?
– Cred că mă regăsesc în postmodernism, alături de Ion Mureșan, Radu Vancu, Floarea Țuțuianu, Mariana Codruț, Nicolae Scheianu, ca să pomenesc doar câțiva prieteni! Zice Al. Cistelecan că în poezia mea ”melancolia rar este tulburată de câte o explozie de violență senzuală”, exemplificând: „Cu uneltele umbrei cioplești/ în lumină/ semințe// Asemenea lor te prelingi afară din trupul de sânge/ rând pe rând/ colorând depărtarea”. Și, apoi, nu este rolul meu să mă încadrez într-un curent care este volatil. Cât despre grupări literare, nu mă preocupă, nu cred în ele și astfel se vede că sunt cam singură, trăiesc în lumea de azi și sunt dintre cei/cele care ard până la capăt, pentru că poezia te mântuie și te devoră.
”Am câțiva prieteni și credem că împreună suntem nemuritori”
– Cum e viața cotidiană a poetei? Are ea vreo înrâurire asupra creației? Dar creația asupra biografiei?
– Viața mea cotidiană este un teritoriu cu relief accidentat. Dar încerc să trăiesc simplu și fără prea mari așteptări. Pandemia a adus multă distanțare între noi! Noroc că am vocația prieteniei, am câțiva prieteni și credem că împreună suntem nemuritori. Cele mai bune întâlniri sunt întâlnirile cu tinerii și am multe de învățat de la ei, cum am de învățat de la frunze, de la castanii de pe strada mea, de la firul de iarbă, de la pisici, căței și de la oamenii veseli.
”Se plâng poeții că sunt slujitorii unei arte muribunde”
– Un gând pentru cititori, în special pentru tineri, din perspectiva autorului de poezie…
– Se plâng poeții că sunt slujitorii unei arte muribunde, că se împuținează cititorii, că lumea este tot mai seacă și mai uscată. ”Nu de poeții fără cititori îmi este milă ci, vai…, de cititorii fără poeți”, spune Odyseeas Elytis. Cât de tristă și de lipsită de dragoste ar putea fi acea lume… Nu doresc să fiu pe acolo!
– Un răspuns la o întrebare care nu vi s-a adresat?
– Mă bucur că nu m-ai întrebat ce este poezia, pentru că nu răspundeam la subiect, ci răspundeam că știu bine ce nu este poezia! Dar pentru tine și pentru tinerii tăi cititori voi încerca o parabolă… Diamantul care este poezia este sculptat de poeții-ocnași pe nenumărate fețe și apoi, fericiți, se oglindesc în ele… Ceea ce văd acolo nu prea le place și sculptează iară și iară până când fațetele luminează ca soarele. Dar ochii lor sunt deja orbi… Monica, de ce nu m-ai întrebat despre cartea ”Poeme pentru proști”, proiectul meu într-un volatil viitor? Mulți, foarte mulți prieteni și neprieteni își fac deja rezervare… Locurile sunt limitate, nu vă înghesuiți, cartea nu va depăși o sută de pagini!
Ioana Ileana Ștețco s-a născut la 24 septembrie 1952 în Borșa. Debut absolut: Luceafărul, 1974. Debut editorial: ”Phoenix, vecina”, Editura Grinta, 2010. A mai publicat: ”În doze suportabile, iubirea”, Editura Limes, 2011; ”Școala de fete”, Editura Ethnologica, 2013; ”Ai să dai seama, Doamnă”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Premii: Labiș (1974), Măiastra (1978), Rapsodii de primăvară – debut (2010), Marele Premiu Ocoliș (2010), Premiul pentru debut Sighetu Marmației (2011).
Monica D. Cândea
Foto deschidere: Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” Baia Mare. Foto material: arhiva personală Ioana Ileana Ștețco.
Donarea de vise
De la o vreme
Nu mai visez în culori
Visele mele sunt tot mai lichide
Diluatele insomnii se adună
Și curg tumultoase din trup spre vărsare
Apoi se adună în Marea cea Mare
a viselor Moarte
Din marea aceea se varsă în cer
logica este a visului
și re-vărsarea la fel
Cerul deșartă peste noi și peste lume
Potop de vise abandonate
Hrănește-te vreme
Satură-te trup al meu cheltuitor de vise
De-atâtea vise ucise
Nu mai știu număra anii
Văd în oglinda lumilor sparte
O poetă de la marginea lumii
Strigă cu glasul disperat al speranței
– Sunt donatoare universală
donez vise alb-negru
pentru cei fericiți
CITEȘTE ȘI:
Cu Nicolae Weisz – despre lectură, teatru, festivaluri și tineri
