Pictor, sculptor, arhitect. A pornit de la fusul cu țurgălăi și a imaginat utopia definită de critici drept ”Olospolis”. Un Oraș Universal cu structură preluată din șterguri, țesături, covoare… Iubea poezia și putea recita o zi întreagă fără să se repete. A scris poezie, deși își visa viața ”nemurită” într-un roman. Iubea muzica, dar nu cea înregistrată. Își astâmpăra dorul de muzică ”horind” cu prietenii în atelier. Sau spărgând liniștea cu câte o strigătură. A pornit din Ariniș și a ajuns să aibă prieteni în fiecare sat din Maramureș. Despre Mihai Olos, depănăm azi amintiri cu Gheorghe Pârja, editorialist la ”Graiul Maramureșului”.

”Cu o gubă maramureșeană, o cușmă și un fus ca un sceptru. Așa mi-l amintesc”

– În calendarul profund subiectiv al dialogurilor noastre, în care eu vă invit să depănați amintiri și dumneavoastră întoarceți privirea spre trecut cu nostalgie, februarie este a lui Mihai Olos. Născut în 26 februarie 1940, plecat dintre noi în 22 februarie 2015.
– Dragă Ramona, iar mi-ai dat o ”temă de casă” extrem de delicată. Bogată în structura ei. Avându-l ca subiect de discuție pe omul de unică abordare artistică pentru Maramureș, Mihai Olos. Am convenit din startul dialogurilor noastre să depănăm împreună mai ales lucruri mai puțin știute. Haide să pornim la drum. Drumul spre Mihai Olos! În 1969, dacă nu mă înșel, a avut o expoziție la Roma. Revista ”Tribuna” a publicat pe prima pagină, lucru mai puțin obișnuit pe vremea aceea, fotografia lui Olos. Cu o gubă maramureșeană, o cușmă și un fus ca un sceptru. Așa mi-l amintesc.

”Și-a pus propriile lucrări nesemnate în expoziția pavilionară, printre lucrările țăranilor maramureșeni”

– Cum l-ați cunoscut?
– Știam de Mihai Olos atunci când l-am cunoscut pe vremea în care lucram la Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației. Uite că iar revenim acolo și atunci. În 1976 a deschis o expoziție în stilul… Olos. Și-a pus propriile lucrări nesemnate în expoziția pavilionară, printre lucrările țăranilor maramureșeni. Printre sucale, vârtelnițe, fuse și alte obiecte din gospodăria maramureșeană tradițională. ”Pentru a dovedi de unde am pornit și unde se poate ajunge – un prinos de recunoștință față de acest pământ care ne-a dat totul și nu-i vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători, cum spunea Constantin Brâncuși”, mi-a explicat mai târziu într-un interviu.

– Într-un interviu din 1979, realizat pentru revista ”Flacăra”.
– După ce ne-am intersectat în Sighetu Marmației în 1976, ne-am petrecut deseori vremea prin Maramureș cunoscându-ne, fiind părtași la multe evenimente culturale. Așa că în 1979, când am primit încuviințarea de la un bun critic de artă, Tudor Octavian, să realizez un interviu cu Mihai Olos, deja ne cunoșteam. După câte știu, a fost unul dintre primele și puținele interviuri care s-au făcut cu Olos. Era greu de convins Mihai să fie interlocutor!

”Un om mai liber ca el eu nu am cunoscut!”

– Oare de ce? Pentru că, pe de altă parte, era un excelent partener de dialog și un povestitor desăvârșit.
– Avea o libertate a lui. Un om mai liber ca el eu nu am cunoscut!

– Dar mai complex?
– Nici mai complex. Știai de exemplu că, în biografia lui unicat, cântatul, mai ales în cadrul natural, ocupa un loc distinct? Stătea lângă tine și numai îl vedeai țâșnind și tăind tăcerile cu strigături și țâpurituri. Întâlnirile stropite cu vin neapărat conțineau și câteva strigături. Iar după ce vocea lui Mihai răsuna, ca din cer se cobora iar liniștea și apoi se reluau discuțiile. Era un conviv de zile mari. Pur și simplu a înfrumusețat lumea culturală a Maramureșului. Prezența lui era nobilă în orice ipostază. Avea un cod personal de a se manifesta în viață, de a fi el absolut în orice situație. De multe ori am stat și m-am întrebat oare când mai crea, la câtă prezență lumească avea…

Desen de Mihai Olos, ilustrație în volumul de poezii ”Scrierea cerului” – autor Gheorghe Pârja
”Îmi mărturisea că ar putea recita fără oprire o zi întreagă…”

– Apropo de când crea, l-ați întrebat în interviul din ”Flacăra” ce face atunci când nu lucrează.
– Nu uit răspunsul. ”Citesc poezie, cei mai buni prieteni ai mei sunt poeții – scriu uneori poezie”, îmi spunea. Avea o memorie extraordinară. Purta în el volume întregi de poezie. Nu degeaba îmi mărturisea că ar putea recita fără oprire o zi întreagă… Ne-a învățat poezie în atelierul lui, acolo unde organiza seri de poezie extraordinare. Cu poezii care nu erau pe piață atunci.

– Iar atelierul lui era plin nu doar de poezie, dar și de prieteni.
– Omul din Ariniș a avut prieteni ca Eliade, Cioran, Noica, cu care a avut schimburi extraordinare de idei. Dar și el i-a marcat. Mihai avea un fel particular de a vorbi. Cu pauze care vorbeau și ele într-un fel sau altul. A fost un personaj uluitor. Altfel nu ar fi plăcut inclusiv celor mai simandicoși critici de artă. Avea un cerc de admiratori sinceri și constanți. Care proveneau din toate categoriile sociale. Și cred sincer că în fiecare sat din Maramureș avea câțiva prieteni. Pentru că oriunde ajungeam, oriunde ne opream, era imediat înconjurat de oameni.

”Să avem pâine, și nu statui”

– Avea, așa cum ați pomenit, și un fel unic de a fi. Atitudinile lui erau mai mereu absolut inedite.
– Avea o biografie extrem de bogată în atitudini inedite pentru că era… neastâmpărat. Teohar Mihadaș, scriitorul de Cluj cu care am împărțit o bună bucată de vreme spațiul Maramureșului, mi-a desenat o imagine confirmată ulterior de Mihai. Povestea spune că într-o dimineață, în 1961, un tânăr înalt cu chica furtunoasă a intrat în capela clinicilor de pe Babeș, în Cluj-Napoca. Acolo unde, pe un catafalc, era Lucian Blaga. Ar fi exclamat Olos, spunea Mihadaș: ”Cum, a murit Blaga și lumea nu știe?! Blestemați fie aceia care nu își cinstesc oamenii aleși!” Mihai avea atunci 21 de ani. Apoi am auzit o poveste cum că pe la sfârșitul anului 1978, într-o dimineață, Mihai Olos a fost văzut pe stradă în Baia Mare, măturând… grâu. Povestea nu mi s-a părut imposibilă, fiind vorba despre Mihai. Totuși, m-am gândit să o verific direct de la sursă. Și uite așa am aflat că din niște camioane de la moară s-a scurs grâu pe stradă. Amintindu-și de cultul grâului și de ”pupezele” din aluat pe care mama i le pregătea de serbările iernii, Mihai nu a putut rămâne indiferent. A luat mătura din atelier și a curățat grâul din zgura de pe marginea șoselei. ”Aceasta a fost o acțiune simbolică împotriva poluării de orice fel”, mi-a explicat. Iar în vremea aceea Baia Mare era cu adevărat poluată… Nu a fost singurul… ”protest” al lui Olos care a implicat grâul. Când s-a dărâmat obeliscul închinat soldatului sovietic din Centrul Vechi al orașului Baia Mare, după o vreme ne-a adunat pe câțiva prieteni. Și în prezența noastră, pe locul monumentului negru, cuceritor, a semănat grâu. Iar apoi ne-a invitat să facem la fel. ”Să avem pâine, și nu statui”, ne îndemna artistul.

”Coandă a conceput un megalopolis, Olos visa la Orașul Universal”

– Amintiri de neprețuit.
– Adevărul este că am foarte multe amintiri cu Mihai. Pentru mine Mihai Olos a reprezentat pilda oferită cu luciditate și argument cu privire la ce se poate face cu lumea în care m-am născut. Eu nefiind sculptor am privit cu mare admirație cum s-a raportat Mihai la cultura tradițională, la folclor. Spunea că folclorul este și trebuie considerat un fundament, un sistem de bază al culturii moderne. Și a luat ca argument oameni de mare calibru în filosofia românească. Este cunoscută prețuirea care a avut-o pentru Noica, dar și a lui Noica pentru el. Noica a căutat să explice mentalitatea României profunde în limbaj filosofic. Așa cum Olos s-a încumetat să descifreze într-un fel pur personal simbolurile Maramureșului.

Sursă foto: Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

– Și uite așa facem pasul spre ”Olospolis”.
– Constantin Noica, pe a cărui operă teoretică se reazămă Olos, și-a exprimat bucuria că, după Henry Coandă, mai este un român care să atace construcția lumii. Coandă a conceput un megalopolis, Olos visa la Orașul Universal. Cea mai mare aventură de care se leagă numele lui Mihai Olos este cea botezată de el Orașul Universal. Deși ancorat în universul lumii primordiale, tradiționaliste, a închipuit această utopie care l-a făcut și mai cunoscut. O structură plastică preluată din șterguri, țesături, covoare, îmbinările grinzilor de lemn. ”Iubesc luciditatea împinsă în nesfârșire. Cred că de aici s-a născut însăși ideea Orașului Universal”, îmi explica Mihai, spunându-mi că a visat la propriu Orașul Universal în noaptea morții lui Le Corbussier, cel cu cetatea ideală – un vis etern. Criticii de artă i-au definit îndrăzneala cu Orașul Universal drept ”Olospolis”. Polisul lui Olos. Acea utopie pe cât de simplă ca formulă plastică, pe atât de inepuizabilă. A prezentat Orașul Universal în cadrul Universității Libere Internaționale, fondată de sculptorul Joseph Beuys. Două personalități, una din România și alta din Germania, care au comunicat perfect pe lungimea de undă a artei. În urma acelei prezentări a și fost invitat un semestru să vorbească studenților de la Justus-Liebig din Giessen (Germania) despre viziunea lui legată de Orașul Universal.

”Nodurile lui Mihai Olos corespundeau perfect cu nodurile lirice ale lui Nichita”

– Ați pomenit mai devreme despre relația Noica – Olos. Dar despre admirația prietenului dumneavoastră pentru Brâncuși ce spuneți?
– Trebuie amintită admirația lui Olos pentru Brâncuși și modul în care i-a ”iscodit” opera. Găsise similitudini între fusul maramureșean cu țurgălăi de la care pornise lui în imaginarea Orașului Universal și Coloana Infinitului lui Brâncuși. L-am și întrebat la un moment dat dacă crede că Brâncuși a fost prin Maramureș. Olos mi-a spus că da, dar dovezi nu am găsit în acest sens. Mihai era stăpânul stâlpilor caselor maramureșene, Brâncuși al stâlpilor caselor gorjene, s-ar fi înțeles la perfecție.

Cu Nichita Stănescu și Augustin Marchiș, la Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației

– În schimb sigur a fost în Maramureș Nichita Stănescu.
– Aici sunt martor și îți confirm că s-au înțeles foarte bine. Nodurile lui Mihai Olos corespundeau perfect cu nodurile lirice ale lui Nichita. Dialogurile dintre ei reprezentau o horă de întrebări și răspunsuri. Cum mai regret până în ziua de azi că nu am avut reportofon. Dar țin minte că aerul vibra de la strălucirile lor de gândire. Un dialog însă tot țin minte. Nu aveam cum să-l uit. ”Nu roata, vatra”, îi spune Nichita lui Olos. ”Nu rotire, rostire”, îi răspunde Olos. În 1984, Olos a vernisat la Muzeul Literaturii Române expoziția ”Mătrăguna”. În cartea ”Călătoria îngerului prin Nord”, pe care am publicat-o în 2015, Gheorghe Tomozei nota cuvintele pe care Nichita Stănescu le-a rostit la vernisaj: ”Dragilor, cine nu-l cunoaște pe Olos e un om nefericit; nu mai poți a trăi defel dacă nu-l cunoști. Iar după ce ajungi să-l cunoști cu adevărat iar nu mai poți trăi (liniștit) defel!”

Și după cuvintele lui Nichita Stănescu, chiar nu mai e nimic de adăugat…

Date biografice despre Mihai Olos, aici.

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja, Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

CITEȘTE ȘI:
Despre un ”senior al lemnului”, care a vrut să transforme o pădure din America în muzeu al singurătății

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.