Cu ceva timp în urmă, m-am reîntâlnit cu un aforism scris de Lucian Blaga (a/for/ism – sistem fără de conștiință, adică fără de gândire, bazat pe intuiție), ”Consolatio Mediocritatis”. Adunam informații pentru un articol dedicat filosofiei blagiene, iar aforismul (afurisitul!) făcea echilibristică pe-un fir invizibil într-o mare de cugetări din „Elanul insulei”. Acolo, Lucian Blaga scria: „Orice fir de nisip se crede pe sine însuși o sămânță de mărgăritar – făr’ de noroc”.
Citeam și reciteam cuvintele cugetate de Blaga, pe care le percepeam de-o esență filosofică aparte, și nu mă puteam abține să nu mă gândesc la noi, la oameni. La încercările prin care trecem de-o vreme. La cât de nenorociți ne credem uneori și cât de tare ne trage în jos fiecare moment în care ne lamentăm că suntem biete fire de nisip, în comparație cu mărgăritarele ce ne amăgesc cu sclipirile lor. Mărgăritare… lucruri fără cusur, proprietate improprie oamenilor; boabe de mare valoare.
Așa ca timpul, căruia tot noi i-am dat sens și care ne-a învățat curgerea. Aș îndrăzni să asimilez aici timpul cu marea, care trece peste firele de nisip și le învață, într-un final, întoarcerea la întreg. Nu, acest ”consolatio mediocritatis” nu e, neapărat, consolarea mediocrității, a celor mulți. Ci, de ce nu, încurajarea moderației. În acest sens, mai mult ca oricând, avem nevoie de absorbirea acestei lecții. Pentru că, precum un val, timpul mării se va întoarce mereu la firele de nisip. E inevitabil.
Timpul, valul… Numai că omul nu învață nimic din întoarceri. Din esența valului, din reîndreptări. Și singura replică la care mă pot gândi acum e o dorință spre mai încolo: hai să ne înapoiem! Dar nu așa, oricum, doar de dragul de a regresa. Ci să ne consolăm cu întoarcerea la stupul sufletesc unde sălășluiesc toate talazurile importante ale esenței firii. Să ne spălăm cu fire. Și să mai facem un lucru. Să lăsăm viața să vorbească despre noi în locul cuvintelor. Așa cum spunea Gandhi. Împăciuitorul. Cel întru pace.
Mihai Cotea
CITEȘTE ȘI:
Uităm…
