Scriitorul Gheorghe Pârja l-a cunoscut pe Ștefan Hrușcă la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației. Pe când erau elevi amândoi. Primul din Desești, al doilea din Ieud. Timizi ambii, cu firi artistice fiecare, a fost doar o chestiune de timp până au devenit prieteni. O prietenie care durează și azi. Despre debutul lui Hrușcă la un cenaclu artistic din Sighet. Despre casa-școală din Borșa unde învățătorul Hrușcă preda simultan. Despre ulițele pe care le-a cutreierat în căutarea colindelor vechi. Despre tandrețea cu care Hrușcă privește lumea. Și despre meritele lui incontestabile. În prag de Crăciun.

Doi prieteni: Ștefan Hrușcă și Gheorghe Pârja
”Avea alura unui viking întârziat în Maramureș…”

– Suntem în preajma Crăciunului. Așa că musai să povestim, domnule Gheorghe Pârja, despre prietenul dumneavoastră, Ștefan Hrușcă.

– Eu când l-am cunoscut pe Ștefan eram amândoi elevi la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației. Mai întâi i-am remarcat înfățișarea atipică pentru coconii din Maramureș. Era blond, era subțire, era înalt. Avea alura unui viking întârziat în Maramureș… Apoi i-am remarcat timiditatea. Timiditatea cu care, originar fiind din Ieud, încerca să se acomodeze lumii orașului. Îmi amintesc foarte bine cum l-am întâlnit prima dată. Parcurgea drumul de la Liceul Pedagogic la Casa de Cultură din Sighet, cu chitara în mână. Am avut norocul să asist și la prima manifestare de interpret a lui Ștefan Hrușcă. Se întâmpla într-un cenaclu de la Casa de Cultură din Sighetu Marmației. Nu mă întreba ce a cântat pentru că asta chiar nu îmi mai aduc aminte!

”Acolo este școala lui Ștefan Hrușcă!”

– Prietenia a devenit destul de puternică încât să vă căutați și după terminarea Pedagogicului.

– Ștefan a ajuns prin repartiție învățător în Borșa, eu la Breb. Împreună cu fostul nostru coleg, jurnalistul Gheorghe Peter, care lucra și el la o școală în Borșa, organizam agape neoficiale la Casa de Cultură. Mereu Ștefan venea cu chitara. Mereu ne cânta. Să-ți ”desenez” o imagine de peisaj pedagogic din vremea aceea! L-am căutat, știam că lucrează la Școala 5 gară din Borșa. Acolo o dăscăliță mi-a arătat sus, pe deal, o casă: ”Acolo este școala lui Ștefan Hrușcă!” Noroc că pe vremea aceea nu aveam probleme cu inima, că altfel nu știu dacă ajungeam vreodată în sala de clasă a învățătorului Ștefan Hrușcă… Era o casă țărănească spațioasă, în care Ștefan avea vreo 35 de elevi. Preda simultan, pentru că avea elevi de clasele I, II, III și IV. Așa era atunci. A fost o revedere foarte emoționantă, de care ne-am adus aminte cu drag de multe ori ulterior.

”Cred că ăia micii l-au «trădat»

În 1981 a coborât din casa-școală de pe deal și a debutat pe scena Cenaclului Flacăra.

– A făcut asta la îndemnul prietenilor. A cântat, i-a plăcut lui Adrian Păunescu și cariera lui de învățător s-a terminat. Dar a început cea de mare interpret, cunoscut interpret, îndrăgit interpret.

– Erați printre prietenii care l-au împins spre scenă? Ați simțit în el stofa de mare interpret?

– Nu, nu am simțit. Nu are rost să mint. Când ne-am cunoscut noi eram liceeni și universul sighetean era pentru noi absolut suficient. Nu visam altceva. El cânta la spectacolele liceului. Mai apoi le cânta elevilor săi. Și îmi povestea ce mare priză are la ei cu chitara. Eu cred că așa i s-a și dus vestea. Cred că ăia micii l-au ”trădat”. Cred că ei au răspândit știrea ce frumos cântă domnul învățător!

– Știau ăia micii ce știau…

– M-a frapat mereu vocea lui, de o factură cu totul aparte. Nu pot să îi descriu vocea în termeni muzicali, nu am cunoștințele necesare pentru a face asta. Dar cred că e cam singurul interpret din timpul vieții mele și din timpul vieții altora, cum ar spune Nichita Stănescu, care are vocea atât de adecvată pentru colind. Are o voce… evlavioasă. Când mi-ai spus că vrei să povestim despre Hrușcă m-au apucat nostalgiile și am căutat un dosar cu documente despre el. Și într-un interviu zicea cândva, cu umorul lui reținut, că probabil ar fi fost un preot bun dacă ar fi urmat această cale.

”Să-i dăm lui Ștefan ce e al lui Ștefan!”

– Dincolo de vocea de neconfundat, ce alt merit îi atribuiți?

– Să-i dăm lui Ștefan ce e al lui Ștefan! A avut intuiția fericită să preia colindul din satele Maramureșului. Vezi tu, Ramona, pe vremuri în mare parte fiecare sat avea colindele lui. Repertoriul propriu. Nu se colinda la mine în Desești așa cum se colinda la Ștefan în Ieud. Asta este confirmat și de documentele etnografice. În perioada interbelică în Maramureș s-a derulat o foarte serioasă cercetare etnografică și sociologică. Au apărut reliefate aspecte teribil de interesante. Noi, cei care am trăit la sat, nu știm despre noi cine suntem, ce facem, ce valoare avem. A fost nevoie de cercetători să ne descopere și să ne arate ce valoroși suntem. Rolul, rostul și profunzimea colindelor au făcut și ele obiectul unor astfel de cercetări. Aici a avut Ștefan, marele colindător, intuiție: atunci când și-a dat seama că are putere de interpretare a căutat pe ulițele satelor colinde vechi și foarte vechi. Simt că ar trebui să insist asupra modului unic de înțelegere a Maramureșului de către Ștefan Hrușcă. Și pe faptul că a respectat colindul, autenticitatea lui. Nu a acceptat să îl schimbe, nu a intervenit. Iar celor care voiau să îi dea lecții le spunea mereu scurt: ”Așa se cântă în Ieud!”

”Cel mai mare merit al lui: tezaurizarea colindului maramureșean!”

În 1981 a luat colindul de pe uliță și l-a dus pe o scenă. A reluat colindele în 1990. Și apoi parcă iarna nu a mai fost iarnă și Crăciunul n-a mai fost Crăciun fără Hrușcă…

– … unii se întrebau ”Iar vine Hrușcă?!” Da, iar vine Hrușcă! Pentru că vine Crăciunul! Și nu e după unul sau după altul. Crăciunul nu întreabă dacă poate să vină. Așa nu întreabă nici Hrușcă. El nu face altceva decât să urmeze cadența timpului.

– Vă regăsiți în colindele prietenului dumneavoastră?

– Noi în copilărie colindam cum învățam de la bătrânii satului. O limită pe care Ștefan nu a depășit-o niciodată. Pentru că s-a apropiat mereu de colinde cu respect. Dar cumva, în timp, s-a format stilul lui Ștefan Hrușcă de a colinda. Și toate generațiile care au crescut cu colindele lui azi colindă în maniera lui. A lansat un stil al colindelor! Și asta eu consider că e ceva minunat. Ne temem atât de mult că ne dispar tradițiile. Ei bine, Ștefan a transmis fiorul colindelor pentru câteva generații de acum încolo. Dacă nu avea harul acesta unic de a le interpreta, generațiile se stingeau una după alta, colindele mergeau și ele ”dincolo de apă” o dată cu oamenii și s-ar fi pierdut multe dintre colindele noastre. Acesta este cel mai mare merit al lui: tezaurizarea colindului maramureșean!

”A «naționalizat», în sensul bun al cuvântului, colindul maramureșean”

– Mai e maramureșean? Adică doar al Maramureșului?

– Ai dreptate: colindele lui Hrușcă atâta s-au rostogolit prin ani și prin interpretări, că unii nici nu mai știu că vin din Maramureș. Noi, cei de aici, știm că sunt colindele noastre. Că fac parte din patrimoniul nostru sătesc. Dar poate este și acesta un altfel de semn de globalizare. A ”naționalizat”, în sensul bun al cuvântului, colindul maramureșean atât în țară, cât și în străinătate. A pornit din Ieud și a avut turnee în lumea întreagă. A colindat românii de peste tot. Așa că un zvon din Maramureș, din România, a ajuns prin Ștefan Hrușcă în tare multe locuri din lume. Este de departe cel mai bun emisar al Maramureșului la acest capitol. Iar valoarea lui este indiscutabilă.

Ștefan Hrușcă și Gheorghe Pârja, alături de poetul George Țărnea și jurnalistul Gheorghe Peter
”Noi sărbătoream în afara sărbătorilor…”

– Ați petrecut vreo seară de Ajun cu Ștefan Hrușcă?

– Nu. Când eram tineri, eram legați de ceasul satului nostru. Nu concepeam să fim altundeva în seara de Crăciun decât acasă. Mergeam la biserică și apoi colindam la ferestrele gospodarilor. Asta era realitatea noastră pe care o trăiam firesc. Cu Ștefan sărbătoream în afara sărbătorilor…

– Nu îmi spuneți că nu ați colindat cu el!

– Nu îți spun. Dar nu am colindat. Nu cu adevărat. Ne-am întâlnit în preajma Crăciunului. Și colindam. Dar mai mult el ne colinda pe noi, decât colindam noi cu el. Asta pentru că noi așa am fost învățați: când eram copii, în postul Crăciunului, ne întâlneam și repetam colindele oricât de bine le știam. Ca să ne armonizăm vocile. Nu puteai colinda fără repetiții. Nu te puteai prezenta la fereastra gospodarului oricum! Așa că mai mult îl ascultam pe Hrușcă. Dar, îți spun sincer, de fiecare dată a fost o mare bucurie.

”Cu câtă tandrețe poate aborda lumea în care trăiește!”

– Dincolo de calitățile de… scenă, să le spunem așa, ce apreciați la Ștefan Hrușcă?

– Nu știu dacă ai sesizat în interviurile pe care i le-ai luat de-a lungul anilor. Are un fel delicat de a se purta cu oamenii. Mereu m-a uimit că, și atunci când era supărat pe lume, avea un fel de tandrețe. El îți povestește necazul ca pe o metaforă. Nu te împovărează niciodată cu tristețea lui. M-a emoționat mereu cu câtă tandrețe poate aborda lumea în care trăiește!

Ramona-Ioana Pop

Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja, Facebook / Ștefan Hrușcă

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.