Ieri am avut bucuria să fiu vizitat de un oaspete mai mult decât oportun. Un gând. Un gând care, în virtutea aspectelor Erei Vărsătorului, în care tocmai am pășit, nu putea fi decât rebel și necesar. Dar n-a apărut strecurându-se precum un dispozitiv de ucidere din Dune, ce la prima mișcare te-a și anihilat (gând-developant), ci a izbucnit spărgându-mi timpanele minții (gând-invadator).
Ce-mi spuneau șoaptele din urmă ale lui? Să urmăresc o umbră. Exact așa. Ba mai mult, să ne urmărim umbra, că tot nu avem ceva mai bun de făcut la început de an în afară de a schimba un curs. Chiar, să ne întoarcem la 180 de grade și să ne urmăm umbra. E timpul.
Să ne recunoaștem învederat și s-o urmăm.
Purtăm umbra de-a lungul vieții. Citeam într-o carte că ea poate fi chiar și nefastă atunci când nu e tămăduitoare.
Vărsător fiind din fire, n-am prididit să-mi urmez gândul, atent mereu pentru a nu-mi vărsa ideile pe jos, iar ăsta mic chiar m-a condus la o umbră, dar la nimeni alta decât la Umbra Din Gând. Așezată elegant pe-un scaun Biedermeier în cea mai ideatică formă pe care o poate îmbrăca o femeie. Șezând a veșmânt. Umbra Din Gând avea darul de a-mi arăta propriul Gând Din Umbră (semăna leit cu mine), o pană ce plutește alene în bazinul unor vremuri noi. Sperând, murind frumos, parfumat cu o viață a lui, ultimul model.
Am sfârșit refuzând parcursul umbrei. „Am mai văzut filmul ăsta”, i-am zis. „Da, dar ne vom iubi de ne vor sări fulgii”, mi-a răspuns.
Tăceam. Pe fundal se auzeau niște tălăngi ale unor vise căzute din tavan. Nu-mi dădeam seama unde sunt și ce vorbesc. Era vorba unor noi începuturi, dar ce nuanță inovatoare e asta de seamănă toate între ele? „Toate-s vechi și nouă toate”, mi-ar fi răspuns Marele Poet. Am închinat, la ideea acestui adevăr-ou.
Abia apoi mi-am dat seama. Băusem prea multe iluzii și fachirisme și uitasem de unde se ia de la început.
Gândul plecase.
M-a vizitat doar pentru a-mi arăta cum se clipește frumos.
Mihai Cotea
CITEȘTE ȘI:
Consumăm „nimic” pe pâine
[…] publicat inițial pe EZiarulTău […]