Privesc afișe. Privesc foi. Privesc… nu, nu mai privesc toate astea. Privesc ecrane. De multă vreme, deja, oamenii nu se mai uită la toate astea. În schimb, lumea privește cifrele. Ei, noi. Observăm, ne mirăm… ne mai mirăm? A mai trecut un an tot privind așa, dar nu oricum. Lumea nu privește oricum, ci cu un ochi ascuns cifrelor, s-ar zice. Că doar, de sărbători, se împodobește tot ce e de împodobit, de ornat și de împovă-frumusețat, până și cifrele. Și ele se fac frumoase iarna, se umplu cu zeamă de optimism apoi se leagă la cap cu celofan și se consumă în scurt timp cât sunt proaspete și binedispuse. De altfel, cifrele de iarnă sunt cele mai zâmbitoare din ginta lor.
Uneori, stau noaptea și mă gândesc la Frumusețe. La ceea ce reprezintă ea astăzi.
Dincolo de frumusețea acelor cifre de iarnă și de optimismul contagios ce ne umple inimile în acest anotimp când, de fapt și de drept, suntem încântați că am mai dat jos haina unui an. Da, pentru că, în ciuda anumitor credințe, sufletul devine tot mai ușor și mai simplu pe măsură ce trec anii, în detrimentul cutiuței sale de carne. Sau, poate că așa ar trebui să fie. Să creștem invers an de an pe interior și să descuamăm tot ceea ce împovărează inima. S-o despodobim. Chiar, hai să facem asta! Începând cu sărbătorile. De ce să nu sărbătorim și despodobirea, destrămarea hainelor festive cu care ne ascundem pentru a ne afișa? Și să ne redăm nouă înșine. Măcar nouă. Măcar acum… nouă… nouă vieți de lăsat jos, de năpârlit. Pisicește.
Poate așa s-ar reda cu adevărat frumusețea cifrelor de iarnă și a oportunităților pe care le aduc lăuntricelor. Buzunarelor interioare, acolo unde se țin, mereu, cu adevărat, cele mai de preț valori. Pitite-n noaptea unei haine groase de iarnă. O haină de care, poate, ne dezbărăm privind afișele cu cifrele frumoase de iarnă. Cu reflex pavlovian.
A mai trecut un an…
Stând nocturn, întins, îmbrăcat doar în cugetul despre Frumos, nu pot să nu observ cerul pe care sclipesc, la intervale doar de ele știute, astrele. E un cer de iarnă, de o frumusețe rotundă precum o cifră cu soț. Nu mai văd nici afișe și cu atât mai puțin ecrane. Cerul mi-e singurul ecran, iar ele, astrele, programul nutritiv de divertisment. Slow food, cu aroma aerului de iarnă.
Mă gândesc la Frumusețe și o număr. O împart în calupuri mici de amintiri, de zâmbete sincere, de bucurii curate, de tării sufletești, de izbutiri, apoi le întind pe cerul înstelat și profund de negru, le număr iar, le inspir și mă apuc de scris titlul unui nou capitol – „Frumusețea cifrelor de iarnă (o listă cu daruri)”.
Bun venit, 2025!
Mihai COTEA
CITEȘTE ȘI:
Simțământul desăvârșirii?
