La 21 de ani, cu două luni înainte să devină prima oară tată, Alex Pop a plecat din Borșa în Italia. Pentru a avea grijă financiar de familia sa. După 21 de ani, deși – alături de soția sa și cei trei băieți – s-a integrat perfect în micuța comunitate Loria din Veneto, s-a întors acasă. ”Eram realizat, dar inima mea era în România”, mărturisește Alex. Azi spune că nu a regretat decizia de a reveni în țară pentru că întotdeauna acasă a însemnat Maramureș. Și nu a venit cu mâna goală: a adus un strop de Italia la Borșa. ”Nu-i de devenit bogat, dar e de dus o viață decentă…”

”În anii aceia Italia era visul de aur al oricărui borșean”

– De ce ați plecat în Italia?
– Minele de la Borșa s-au închis. Nu mai erau locuri de muncă. Am lucrat doi ani casier la un bingo. Făceam și școala profesională. Până la 12 eram elev, apoi lucram la bingo până la 2 noaptea. De multe ori mergeam acasă, în Moisei, pe jos. A fost o perioadă destul de complicată. În 1998 m-am căsătorit în Borșa. Și în anii aceia Italia era visul de aur al oricărui borșean. Vă imaginați că într-un oraș de 28.000 de locuitori cam 20.000 erau plecați în Italia?! Cine putea să plece pleca. Așa că în 5 septembrie 1999 am plecat și eu în Italia. Cu două luni înainte ca fiul meu cel mai mare să se nască. Visul care m-a mânat să fac acest lucru era clar: să fac astfel încât familia mea să o ducă bine.

”Aveam unde dormi sub un acoperiș, nu sub un pod”

– Semănau planurile italiene făcute în Borșa cu realitatea?
– Din Borșa, Italia se vedea ca o bilă de aur. Pentru că o vedeam prin prisma celor plecați acolo de pe la începutul anilor ’90 și care se întorceau acasă cu mașini și bani. Când am ajuns acolo mi-am dat seama că nu e chiar așa. Că nici măcar în Italia câinii nu umblă cu colaci în coadă. Primul loc în care am stat eram opt persoane în circa 40 de metri pătrați. Apoi m-am mutat și eram cam 20 de persoane în circa 45 de metri pătrați. Stăteam grămadă. Dar eu mă simțeam norocos: aveam unde dormi sub un acoperiș, nu sub un pod. A dat Dumnezeu că am găsit rapid de lucru, într-o fabrică de biciclete. Am lucrat 19 ani acolo. Când am ajuns eu, fabricau circa 500 de biciclete pe an. Când am plecat, făceau 15.000. Practic am crescut împreună. În 2000, soția mea a lăsat copilul de 7 luni acasă și a venit și ea în Italia. A lucrat și ea alături de mine la biciclete timp de 16 ani.

”Ici mami, ici tati!”

– Dincolo de dorul familiei, în primele luni de Italia, vă mai lipsea ceva din România?
– Ce a fost foarte greu a fost să gestionez distanța față de fiul meu. Pentru prima dată l-am văzut când avea 1 an și 7 luni. Am venit vreo patru zile pe drum, erau alte vremuri… Am ajuns acasă la 5 dimineața, nu voi uita veci, și fiul meu dormea. L-am luat în brațe, îl vedeam pentru prima oară. Și a început să plângă. Soacra mea îi spunea că eu sunt tati. Și el a coborât din brațele mele și a fugit la dulapul pe ușa căruia era lipită o poză cu soția mea și cu mine și a spus ”Ici mami, ici tati!” Este unul dintre cele mai dureroase lucruri care mi s-au întâmplat… După aceea am reușit să venim de două ori pe an acasă. Asta până la vârsta de 6 ani, când l-am dus și pe el în Italia.

”Nu-i pierde și pe ăștia doi mici!”

– Erați toți trei împreună, Italia a devenit, bănuiesc, un pic mai frumoasă…
– În 2008 s-a născut al doilea băiat, iar în 2011 al treilea. Munceam foarte mult. Aveam perioade, de exemplu, când mă trezeam vineri la 6 dimineața și mă culcam duminică dimineața la 6. Ziua lucram în fabrică, noaptea lucram la parcări și bodyguard în discoteci. Soția și ea avea două joburi. De asta spuneam că nici în Italia nu sunt câinii cu covrigi în coadă: ca să poți merge înainte cu familia, trebuie să lucrezi. Nimic nu cade din cer! Trebuie să muncești ca să îți poți crește copiii. Apoi a venit iar un moment extrem de dureros. Într-o duminică dimineața, nici asta nu voi uita veci, pe când fiul meu cel mare avea 16-17 ani, mă aștepta treaz când am venit la 6 de la servici. Mi-a spus: ”Lucrează mai puțin și oferă-le fraților mei mici un joc mai puțin, dar timp mai mult. Ai muncit prea mult și pe mine m-ai pierdut: eu sunt deja mare. Nu-i pierde și pe ăștia doi mici!” Atunci am încetat să mai muncesc atât de mult și am instaurat legea ca seara să fim toți împreună la cină. Fără telefoane mobile în timpul mesei. Și am început să fiu prezent în viața copiilor mei.

”Tu ești mai integrat decât 90% dintre italieni!”

– Ideea de a reveni acasă când a început să se contureze?
– Ideea de a mă întoarce acasă o aveam de prin 2010. Voiam ba să fac agroturism, ba să am seră de flori. Orice numai să mă întorc acasă. La o cină cu oficialități italiene din zonă, prefectul de Veneto mi-a spus ”Tu ești mai integrat decât 90% dintre italieni!” Făceam cu familia multe acțiuni de voluntariat. Eram tot timpul prezent în mijlocul italienilor. Mă ocupam de comunitatea română din Veneto. Aveam un apartament al nostru. Eram realizat, dar inima mea era în România. Eram integrat, dar nu mă simțeam acasă. Cum spun bătrânii, îmi lipsea uneori și să merg desculț în curte la mine. Asta simțeam eu. Dar nu doar eu. Românii când se întâlnesc în Italia înainte de sărbători se întreabă ”Mergi acasă?”. Nu întreabă niciunul ”Mergi în România?” Asta ce vă spune? Unde e acasă?

”Ca un disperat am umblat să rezolv totul numai să mă întorc acasă!”

– Imboldul final care a fost?
– În 2020 a venit pandemia. De la lucru, între timp plecasem de la biciclete, eram în concediu tehnic. Dar fiind și bodyguard, au avut nevoie de mine la magazine. Și am muncit și în pandemie. Iar regulile de pandemie în Italia au fost foarte aspre. Extrem de stricte. Copiii au stat șase luni închiși în casă în pijamale. Hainele le-au rămas noi și mici… Pijamalele s-au rupt. Aveam o grădină de 60 de metri pătrați, doar acolo puteau ieși din casă. Nu era viață. Într-o seară nevasta mea a spus ”Hai să ne întoarcem acasă!” Bani prea mulți nu aveam pentru că făcusem casă în Borșa. Și atunci am început să mă gândesc ce afacere aș putea deschide să îi convină și ei. Și într-o zi mi-am dat seama că în Borșa nu există un magazin specializat pe cafea. În iunie-iulie 2020 mi-a venit ideea. Ca un disperat am umblat să rezolv totul numai să mă întorc acasă! În 1 noiembrie am revenit în Borșa, în 15 noiembrie am deschis magazinul.

– Acum sunteți toți acasă? În România?
– Cel mare s-a întors o perioadă în România, a mers din nou în Italia. Nu e decis. Cei doi mici sunt aici. Nici nu vor să audă să trăiască în Italia. Deși ei acolo au fost născuți, au început școala acolo. E drept că vara, trei luni, erau acasă, în Maramureș, la bunici. La noi în casă s-a vorbit mereu românește. Așa am considerat că e mai bine. Ca să nu le fie străine cultura și limba din România. Așa că acum știu scrie și vorbi atât în limba română, cât și în cea italiană. Îmi amintesc de o vecină care mi-a zis: ”O zânit copilu la mine și mi-o cerut felpa. Da ce îi acee?” Eu nu am vrut să fie așa și cu copiii mei. Sunt români în Italia care nu vorbesc acasă cu copiii lor decât italiana. Dar nu o vorbesc corect. Și așa îi învață și pe cei mici. Eu nu am făcut greșeala de a mă crede italian.

”Eu așa am învățat, că prietenia este un lucru sfânt”

– Un lucru pe care l-ați descoperit despre România după ce v-ați restabilit aici ar fi…
– … că avem o mare problemă: începem să ne pierdem principiile. Nu mai sărbătorim Crăciunul așa cum făcea cândva. Nu mai ținem Paștile așa cum o făceam pe vremuri. Nu ne mai vizităm rudele, prietenii, vecinii. Și asta este tare rău. Eu așa am învățat, că prietenia este un lucru sfânt. Când eram săraci eram tare uniți. Acum că avem una-alta, uităm unii de alții. Când eram săraci mergeam pe jos și câte 7 km să colindăm pe cineva. Acuma nu mergem un kilometru cu mașina!

– A ajuns între timp să vă lipsească acum o bucățică din Italia?
– 21 de ani din viață am trăit în Italia. Normal că îmi lipsește. Îmi lipsesc prietenii de acolo. Îmi lipsește Loria, satul în care am trăit. Îmi lipsesc unele mâncăruri. Serviciile medicale sunt singurele după care îmi pare cu adevărat rău. Dar nu sunt atâtea lucruri de care mi-e dor din Italia cât sunt multe cele care mă bucură că sunt acasă. Nu am regretat nicio clipă că m-am întors în România. Poate mâine nu îmi mai merge afacerea și trebuie să mă duc înapoi în Italia. M-aș duce sezonier, dar nu să trăiesc acolo. Pentru că indiferent cât de mult ajungi să câștigi nu merită sacrificiul!

”Nu-i de devenit bogat, dar e de dus o viață decentă”

– Ați pornit în noiembrie 2020 cu un magazin. Azi?
– Am un magazin-depozit de cafea artizanală și o cafenea în Borșa, avem un punct to go deschis și în Baia Mare. Și facem acum și un magazin online. Avem peste 20 de tipuri de cafea boabe, plus capsule pentru șase tipuri de mașini. Diverse feluri de ciocolată caldă și ceaiuri. Toată cafeaua este prăjită în Italia. Acolo unde se dă ora exactă la cafea. Mulți spun că nu se întorc acasă să facă aici ceva pentru că nu au sprijin din partea autorităților. Că toată lumea abia așteaptă să îți pună piedici. Că trebuie să dai mită la fiecare pas. Fals. Toate ușile la care am bătut mi s-au deschis. Și nu am dat mită niciodată. Să scăpăm de ideile astea! Nu-i de devenit bogat, dar e de dus o viață decentă. Ce înseamnă asta pentru mine: să fie familia sănătoasă, să ai ce da copiilor de mâncat, să ai un acoperiș deasupra capului, să ai o mașină și să îți permiți măcar un concediu pe an. Pentru mine asta e viață decentă. Tot ce stă în bancă mie mi se pare fără sens. Zic mereu: Doamne, nu îmi da mai mult decât mi-ai dat până acum, ca să nu am timp a buieci…

Ramona-Ioana Pop
Foto: eZiarultău, arhiva Alex Pop, Calypso Caffe

CITEȘTE ȘI:
El este ”John Stradivarius of Sarasău”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.