De la prima expoziție, organizată la Căminul Cultural din Sălsig, până la cea mai recentă, găzduită de o galerie de artă din New York, Dorel Topan a parcurs traseul cu sinceritate artistică: ”Atâta vreme cât nu mă cred genial și sunt sincer cu mine și cu ce pictez, e ok”, îmi spune. În adolescență făcea afișe de discotecă și prietenii îl alintau ”pictore”. În armată, un subofițer i-a comandat un tablou. Azi se gândește la… clovni și mărturisește că importantă rămâne plăcerea de a picta.
”Am trăit între ștergare, peretare și blide pictate”
– Născut în Sălsig. Copil fiind în satul maramureșean, ce vă visați?
– Arhitect. Dar asta doar din clasa a opta, datorită recomandării profesoarei de desen. Nu-mi aduc aminte ce-mi doream înainte, ci doar ce nu-mi doream: milițian, militar, popă, medic. N-am nicio explicație pentru asta.
– Care era pe atunci, în casa părintească sau poate în cea a bunicilor, obiectul cel mai aproape de artă, așa cum o percepeți acum?
– Am trăit între ștergare, peretare și blide pictate. Mama mea avea război de țesut și făcea peretare și perdele de ciur. Nu-mi dau seama dacă m-au influențat, dar mai păstrez și acuma o parte din ele. Îmi plac cel mai mult cele cusute cu desen și mesaj gen: ”Bărbățelului să-i faci plăcințele, cozonaci”.
”Adolescent fiind făceam afișe de discotecă”
– Visul cu arta când și cum s-a ivit?
– Nu înțelegeam prea bine ce-i cu arta, în liceu mă visam ba arhitect, ba designer, cred că mă doream a fi pragmatic. Mi se părea prea pretențios a fi artist.
– Vă mai amintiți primele schițe? Primele teme? Primii privitori?
– Adolescent fiind făceam afișe de discotecă, prietenii mă alintau ”pictore”, iar eu o luam ca pe un compliment sincer, dar nemeritat. Pe la 19 ani, în armată, un subofițer mi-a cumpărat materiale de pictură și mi-a comandat un tablou. Habar n-aveam despre tehnică, dar a fost primul pas spre pictură. Începea fascinația pentru pictat. Îmi plăcea să mi se spună că sunt pictor, dar n-aveam pretenția că eram artist.
– Eu îmi amintesc când m-am apropiat prima dată de o lucrare care m-a impresionat, căutând numele artistului, ca să îl țin minte. Erau niște nuci absolut spectaculoase…
– Da. Am mai multe variante pe tema citatului cultural inspirat formal din Arccimboldo, exploatând pe de o parte istoria artei, iar pe de altă parte rolul percepției în alcătuirea și descifrarea lucrării de artă.
”Prima expoziție am avut-o la Sălsig, în Căminul Cultural”
– Să mai fugim o vreme împreună spre trecut: vă mai amintiți emoțiile primei expoziții?
– Prima expoziție am avut-o la Sălsig, în Căminul Cultural, la începutul anilor ’80. Regret că nu am avut mai mare grijă de Caietul de impresii, dar îmi amintesc câteva dintre ele. Unele din dorințele celor care mi-au scris acolo s-au împlinit, ba chiar au fost depășite.
– Între timp se poate reconstitui geografia țării mergând pe urmele expozițiilor dumneavoastră personale și colective. Emoții mai aveți când privitorii se întâlnesc cu ceea ce ați creat?
– Firește că am. Caut întotdeauna să comunic pe straturi diferite de înțelegere. Bineînțeles că nu am pretenția să fiu apreciat de toată lumea. Ar fi absurd sau cel puțin ciudat din partea mea. Emoțiile și satisfacția cele mai mari le am cu mine însumi, în atelier, când îmi dezvolt lucrarea, dar mai ales când pot să o privesc într-o relativă finalitate.
– Dar sunteți vreodată deplin mulțumit de o creație?
– Vorbeam mai înainte de o relativă finalitate. Iar relativitatea este o trăsătură a artei. Inclusiv în finalitate. Nu este ca în știință. Adevărurile artistice țin și de subiectivitate, de imperfecțiune. Formal, da, simt nevoia de a interveni sau a relua lucrări de dragul perfecționării, mai ales în plan formal.
”Niciodată nu mă așez la șevalet fără o imagine temeinic premeditată”
– Ați desenat în cărbune, ați pictat în ulei, ați optat pentru acryl. Pentru ce valențe ați apreciat fiecare variantă și pentru care vă simțiți acum cel mai confortabil să optați?
– Cărbunele are căldura lemnului și permite lejeritatea de a desena, de a reveni ușor. Artistul trebuie să aibă măsura imaginii și puterea de a renunța uneori chiar la acele detalii care-i plac dar pot dăuna întregului sau coerenței discursului plastic sau narativ. Uleiul are virtuțile sale incontestabile întipărite în conștiința publicului de secole, dar, descoperind acrylul, mi-am dat seama că e mai potrivit pentru ceea ce fac eu. ”De ce?”, presimt că mă veți întreba. Pentru că are o intensitate a tonurilor care se potrivește mai bine cu imagistica contemporană dominată de reclamă, de eticheta produsului de consum, afiș, artă stadală etc. În plus e curat și nu e toxic.
– Ce fel de artist sunteți: creați spontan? Creați premeditat? Porniți pe drumul creației știind ce vă așteaptă la destinație sau uneori creația vă mai ia prin surprindere?
– Aș putea spune că niciodată nu mă așez la șevalet fără o imagine temeinic premeditată. Artistul contemporan având în spate atâtea experiențe și experimente de care este conștient trebuie să fie cerebral. Niciodată însă nu va fi capabil să vadă în totalitate dinaine lucrarea în finalitatea sa, iar soluțiile plastice, uneori și cele de conținut ideatic, vin pe parcurs.
”Fac o pauză să-mi așez gândurile”
– Care sunt temele predilecte de-a lungul timpului în creația lui Dorel Topan?
– Am serii inspirate din Pop Art și Hiperrealism. Obiecte din repertoriul actual, de exemplu lollypopuri, doze de bere folosite, păpuși sau arlechini și clovni. Așa cum acum patru sau cinci secole artiștii pictau obiecte din jurul lor, eu cred că obiectele care compun imagistica actuală sunt cel mai la îndemâna artistului contemporan și pot spune ceva despre fascinația omului contemporan pentru designul obiectului, dar și despre ipocrizia relației om – obiect. Am avut și seria de portrete cu personaje din lumea cinematografului sau a muzicii pe care s-ar putea să o mai exploatez. A mai fost și preocuparea pentru portretul citat din istoria artei contextualizat în structura nucii. Aceste portrete intrate în mentalul colectiv devin arhetip prin puterea lor de a se erija ca repere.
– Iar acum care este tema care vă dă cel mai des târcoale?
– Cred că vor fi clovnii, dar nu sunt sigur. Fac o pauză să-mi așez gândurile și o să vină de la sine ceea ce voi face.
”Nu pictez pe burta goală, nu mai pictez noaptea”
– Lucrați în prezent la vreun proiect?
– Va fi o expoziție personală la București, poate și în Baia Mare. Încă nu-s hotărât.
– Aveți tabieturi legate de creație?
– Nu pictez pe burta goală, nu mai pictez noaptea. Doar câteodată cu muzică energizantă pe fundal. Îmi place liniștea. Mă străduiesc să țin ordine în atelier, dar nu totdeauna îmi iese. Exclus total alcool.
– Când nu pictați, ce faceți? Ce vă bucură? Ce vă preocupă?
– Să stau la Sălsig, să lucrez afară în grădină, să mă mai uit la un film.
”Invitațiile au venit pe neașteptate”
– Din 2005 lucrările dumneavoastră au trecut granița cu ocazia expozițiilor sau luând calea unor colecții private. Cel mai recent, expoziție în New York. Ce a însemnat acest eveniment pentru dumneavoastră?
– E totuși New York, e totuși Manhattan, e totuși centrul cultural mondial. Nu pun preț pe laudele galeriștilor de acolo, dar mă bucur că mi s-a solicitat și s-a publicat un interviu în revista ”Artery”. În 2013 mi s-a acordat o pagină în ”New York Art Magazine”.
– De la Căminul Cultural din Sălsig la o galerie de artă din Manhattan, drumul e lung. Chiar și în imaginație… Care simțiți că au fost bornele care au definit acest traseu?
– Nu m-am gândit la borne de atins. Invitațiile au venit pe neașteptate. Eu mă gândeam când am terminat facultatea să devin și eu o voce distinctă în Baia Mare. Important e ce fac în atelier. Există o limită a oboselii pe care rar o trec, e importantă plăcerea de a picta. Asta cred că se transmite prin lucrări.
”Orice artist are și îndoieli și așa e firesc”
– Văd în CV-ul dumneavoastră afilieri, premii, expoziții. Cât de importante le simțiți aceste semne oficiale de recunoaștere a talentului?
– Acum esențiale și mult mai mult decât m-aș fi așteptat acum 20 ani, de exemplu.
– Sunteți cel mai aspru critic de artă al lucrărilor dumneavoastră?
– Nu cred. Sunt exigent cu mine, dar criticile cele mai dure pe care le-am primit au venit de la diletanți. Așa că nu merita să-mi fac probleme. Oricum n-o să-mi fac. Orice artist are și îndoieli și așa e firesc, dar atâta vreme cât nu mă cred genial și sunt sincer cu mine și cu ce pictez, e ok.
Spicuiri din CV
Data şi locul naşterii: 10 iunie 1963; Sălsig, Maramureş;
Studii şi calificări profesionale
2005: licențiat în Pictură – Universitatea de Nord Baia Mare;
2011: doctorat profesional în Arte plastice, ”Dinamica orientărilor estetice în pictura contemporană” – Universitatea de Vest Timişoara;
Afilieri
– membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România;
– membru al European Art Gallery și Alchemia Gallery, Bucureşti; al MB-XL Gallery, Bruxelles (Belgia), al Arifact Gallery, New York (SUA).
Lucrări în colecţii particulare din: România, Ungaria, SUA, Franţa, Austria, Germania, Italia, Republica Moldova, Serbia, Malaezia, Anglia, Grecia, Polonia, Australia.
Lucrări în muzee din: Satu Mare, Baia Mare, Negreşti Oaş, Beijing, Las Vegas.
Mai multe despre artist puteți descoperi aici.
Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Dorel Topan
CITEȘTE ȘI:
Maramureșeanul Dorel Topan, expoziție în New York și interviu în ”Artery”
