Mă uit prin luneta timpului la un tânăr cu 20 de cicluri solare pe planetă… După satisfacerea serviciului militar, descris succint în filele de jurnal anterioare, eram încărcat de contradicții radicale: descoperisem pe pielea mea că omul e în stare să facă orice în condiții de presiune psihică, că totul este dual și că dincolo de aparențe se deschide o lume nouă. Am transferat foamea cu care eram obișnuit în lumea materială în foame pentru lumea spirituală.
După armată am scăpat și de sentimentul vinovăției insuflate de religie. Trebuia să reformulez totul prin percepția personală. Reperul studiului rămânea Scriptura și, în mod special, viața lui Isus. Apoi am avut acces la cărți despre spiritualitatea din Orient și totul s-a transformat într-o cercetare asiduă, studiu comparat și experimente mistice. Viața socială îmi era dedicată sportului, dar în profunzimea sufletului aveam întrebări de genul ”Ce ar face Isus dacă ar fi în locul președintelui sau al unui primar?!”… Mult timp, în fazele de descreștere a Lunii, am consumat doar apă timp de două-trei zile, asta în condițiile în care făceam antrenamente zilnice. Corpul fizic mi-a fost laborator de experiențe.
Există un așa numit traseu al căutătorului spiritual care presupune atracția spre cursuri ezoterice și pelerinaje până rămâne așezat la un anumit nivel de conștiință sau ajunge la înțelegerea supremă. Am parcurs și eu acest traseu… Am mers inclusiv la mănăstiri unde, în toiul nopții, se făceau ritualuri de dezlegare, maslu. Fiecare cerea ajutor pentru vindecarea unui necaz sau îndepărtarea dușmanilor. Făceam deplasări despre care nu știa nimeni. După ani de zile de explorări mistico-religioase, am conștientizat că toate emoțiile trăite creează tipare care condiționează prezentul. Și m-am trezit iar în armată!
Oltcitul blindat care trăgea în mine, soldații speriați, ofițerii depășiți de situație, eroi lipsă. Vocea interioară insista că trebuie să vindec tânărul soldat din mine. Și am început să cumpăr recuzită militară din epocă: haine militare, bocanci, insigne, baionete, cutii de depozitare muniție, replica unui Kalashnikov (AK 47). Intenționam să cumpăr și câteva module din gardul de beton ”dupe” care stăteam și trăgeam în ”frumoasa olteancă”, așa cum e răsfățat Oltcitul acum. Proiectul era să îmi induc acele stări din armată într-un mod cât mai plauzibil. Practic, să reconstitui evenimentele. Să fac un film. Mărturisesc: mă simțeam un fel de Sergiu Nicolaescu… Am cumpărat inclusiv trei autoturisme Oltcit, fiecare cu o poveste. Evident. M-am documentat de pe internet și am găsit detalii și hărți despre evenimentele pe care le-am trăit. Eu regizor, eu scenarist, eu actor. Cam așa intenționam să refac scena cu Oltcitul care trecea prin fața mea și mitralia unitatea militară. Aparatura foto-video, drona și alte dispozitive au fost pregătite pentru creația cinematografică. Una dintre idei era să aprind Oltcitul: să explodeze ca semn al victoriei mele asupra presiunii psihologice. Trebuie să admit că această preocupare mă și distra foarte tare. Mă întrebam dacă sunt om serios…
După ce am găsit locul potrivit cu gard specific cazarmei și un alt spațiu împrejmuit cu sârmă ghimpată necesare turnării peliculei de foarte scurt metraj, a apărut iar vocea interioară… Verdictul a fost că nu mai e nevoie să materializez proiectul decât ca divertisment sau ca pagină trăită din istoria patriei. Pasiunea și implicarea cu care am adunat relicvele trecutului au fost mai intense decât spaimele! Acum zâmbesc cu drag soldatului de atunci și îi spun că am transformat Oltcitul argintiu, l-am vopsit în verde aprins ca și culoarea radiată de centrul inimii Anahata. Transmutarea a avut loc!
”Frumoasa olteancă” a devenit blândă și atrage priviri admirative, zâmbete și multe călătorii în trecut pentru cei care au avut vreo legătură cu acest autoturism cu motor ”boxer” (răcire cu aer). Una din glumele preferate ale mecanicilor este să te invite să completezi antigelul la Oltcit… Și nu puțini au fost cei care au căutat bușonul de alimentare 🙂
Am înțeles încă o dată că orice agresiune este săracă în fața păcii, că ar fi o mare dovadă de incultură și primitivism să întrețin un război. Că bunătatea și iertarea necesită atât de multă energie încât de multe ori cad în adormire. Și apoi o iau de la capăt! Va urma.
Vasile Colopelnic
CITEȘTE ȘI:
Din jurnalul astrologului | O revoluție
