Privesc prin luneta timpului cu 33 de cicluri solare în trecut: final de decembrie 1989. Luna era în faza de descreștere, adică o perioadă favorabilă introspecției și acțiunilor purificatoare. Soarele, la început de tranzit în zodia Capricorn, întâlnea patru planete în opoziție, cu Jupiter retrograd în zodia Rac. Cu alte cuvinte, în stele se vedea predispoziția unui conflict major dintre viața de acasă și cea socială. Cu Lilith în Scorpion, lucrurile ascunse, trădarea și magia ocultă deveneau arme puternice pentru cei care știau să le folosească.

În acest context astral mă văd pe mine, soldatul care mai avea câteva luni până la „liberare”. Se spune că devii ceea ce judeci, că osânda este mai mare ca păcatul… Așa mi s-a întâmplat și mie. În anii copilăriei și ai adolescenței, în toate situațiile în care bărbații stăteau de vorbă, inevitabil se ajungea la întâmplările din armată. Aceleași povești erau repetate cu emoție de fiecare dată și cei implicați erau vizibil marcați. Nu înțelegeam de ce poveștile se repetau, în condițiile în care – în anturajele respective – deja toți își cunoșteau istorisirile. Ascultasem povestirile bunicului care evadase din lagărele rușilor și din cele austro-ungare, iar aventurile unui fost partizan sovietic din Al Doilea Război Mondial îmi dădeau fiori de fiecare dată. Acum înțeleg: în context de tensiune psiho-emoțională și condiții extreme, informațiile se întipăresc foarte adânc în structurile ființei. Ca și inscripționarea unui CD în lumea digitală. Este posibil ca impresiile să nu se șteargă niciodată și să retrăiești acele emoții toată viața.

Dar să revin la versiunea eu, soldat al patriei. Am fost repartizat la o unitate de geniu, pluton mascare. Sună oarecum interesant, dar nu are legătură cu nimic genial… Aveam de învățat cum să camuflez drumurile sau alte obiective astfel încât să nu fie vizibile din avion sau de la distanță. Am parcurs, supus, etapele inițierii ca soldat: tuns la zero, haine incomode și strâmte, bocanci mai mici etc. Disciplina impusă mă făcea să mă simt ca un infractor prins în flagrant. Parcă mi se inducea permanent starea de vinovăție, așa încât să simt tot timpul că greșeam eu cu ceva. În scurt timp, însă, m-am adaptat și am ajuns să mă uit ca la un spectacol de teatru la toate comenzile și la atitudinile superiorilor în grad. E drept, parcă mă simțeam un personaj din balada ”Miorița”. Oițele erau oltenii, moldovenii, ardelenii și bucureștenii. Fiecare ducea o luptă după grade, mâncare sau permisii…

După ce am fost ajutor de bucătar, am intrat într-un ”comando” specializat în culesul fructelor. Cu multe peripeții și șicane, am recoltat aproape toate fructele care cresc la noi în țară. Să vă dau un exemplu de șicană! La o fermă unde aveam de cules vișine, inginerul de acolo ne trata cu aroganță: drept răzbunare puneam în lădițe trei sferturi crenguțe și frunze și deasupra un strat subțire de vișine. Încărcam o remorcă cu lădițe în timp record. După ce am cules tot ce era de cules, am revenit de pe plantații în unitatea militară. Făceam serviciul de gardă. Eram o grupă de soldați care păzeam unitatea militară în puncte strategice. Ieșisem din gardă seara târziu și mă urcasem să dorm în patul supraetajat. Regula era să dormim îmbrăcați pentru a interveni cât mai rapid în caz de nevoie. Cred că adormisem înainte de a ajunge în pat, așa de obosit eram. Din somnul cel dulce m-a trezit sunetul geamurilor sparte și zgomotul unor explozii de coșmar. Se întrerupsese și curentul electric. În întunericul încăperii se striga că suntem atacați. ”La pământ!”, ”Stați joos!”, ”Culcaat!”. Am sărit ca într-o piscină din pat și am aterizat pe băncuțele răsturnate și pe cioburile care erau pe pardoseala din beton. Nu cred că am fost mai mult de zece soldați în camera de gardă la acel moment. Ne-am târât pe burtă pe lângă pereți și am stat ca niște șerpi încolăciți și speriați. Tăieturile din palme nici nu contau. Începuse revoluția…

Nu știam ce înseamnă. Starea de alarmă generală a creat, însă, o stare de tensiune infernală. Toată lumea era speriată și încordată. Ne hrăneam cu știri, zvonuri și scenarii de groază. Ni s-a dat explicația că suntem atacați de teroriști, că sunt experți în a se camufla și au arme și tehnologie performante. Peste zi am fost anunțați că urmează să fie atacată din nou unitatea. Am fost aliniați la gardul de beton cu țevile pistoalelor mitralieră orientate spre șoseaua aflată la aproximativ 20m. Între șosea și gard erau parcate Daciile ofițerilor. Și au venit atacatorii. Un autoturism marca Oltcit argintiu si o camionetă treceau pe șosea prin fața noastră și trăgeau de mama focului! Și noi, tot așa. Aveam muniție la discreție. Pentru prima dată am văzut ce înseamnă o mașină blindată și cum sar scânteile din tabla Oltcit-ului. Au trecut de la dreapta spre stânga, după un scurt timp au trecut în sens invers. În total s-au plimbat așa de vreo trei-patru ori. La un moment dat, un maior a instalat o ”cățea”, o mitralieră de calibru mare, pe acoperișul dormitorului și a tras în plin. Trăiam faze desprinse din ”Rambo”. Efectul a fost același: scântei din tabla mașinilor blindate și bucăți de asfalt sparte. De remarcat că, deși noi am tras din plin în mașini, armele lor au țintit pe deasupra gardului și au lovit pereții și geamurile construcției din spatele nostru. În cazul în care ar fi vrut să ne ucidă era suficient să tragă o rafală la nivelul gardului… O fază amuzantă a fost atunci când un sergent major a legat o bucată de sârmă de trăgaciul armei și spunea că așa va trage din lăcașul de tragere, cu capul la cutie…

În altă zi s-a dat alarma și s-a spus că vin tancuri de peste câmp să atace unitatea. Am fost puși câțiva soldați să ne săpăm groapa/locașul de tragere. Eu aveam pușca mitralieră și multe încărcătoare de rezervă. Alți soldați cred că au avut și aruncătoare de grenade. Atunci am simțit că sunt carne de tanc, nu de tun! Mintea îmi juca feste și auzeam zăngănit de șenile. Aveam pământ în gură și nici nu realizam. Deja mă vedeam strivit de șenilele tancului, cartușele de PM nu credeam că aveau vreun efect asupra tancurilor. Mi-am văzut și petrecania cu bocetele familiei din jurul copârșeului, specifice zonei din care mă trag! Din acel moment l-am urât pe comandant. O strategie atât de infantilă să oprești tancuri… Mi se derulau în minte scene din filmele rusești și din cele ale lui Sergiu Nicolaescu când se aruncau cocktailuri Molotov în tancuri.

După o perioadă de așteptare în frig și noroi s-a dovedit că a fost o alarmă falsă. Am revenit în unitate, la serviciul de gardă. Într-una din nopțile în care s-a tras asupra noastră aveam postul în imediata apropiere a depozitului cu combustibil. Pe deasupra capului îmi șuierau cartușele și trasoarele luminoase, iar apoi se auzea cum ricoșau din piesele metalice din spatele meu. Se trăgea de la mare distanță. Mi se părea inutil să împușc întunericul… La un moment dat am văzut un capac de canal, l-am dat la o parte și am coborât. Mi-am lăsat doar capul protejat de cască afară. Aveam o vizibilitate bună, razant cu solul, și fredonam „Lasă-mi toamnă pomii verzi”, piesa Margaretei Pâslaru. Între timp, ceilalți camarazi își descărcau încărcătoarele. Unii au susținut că au văzut siluete în noapte.
Gardul de sârmă ghimpată era singura delimitare dintre noi, copiii-soldați, și întunericul cețos care promitea doar moarte. Ziua s-a raportat că există mișcare în acea zonă și s-a decis instalarea unei rețele de mine. A fost o imensă curiozitate dacă vor exploda noaptea. De cum se așternuse întunericul au început să bubuie minele. Abia am așteptat să treacă noaptea și să descoperim agresorii morți. Și bineînțeles că au fost victime… Din păcate în acea noapte astrele nu le-au fost favorabile câinilor vagabonzi, vulpilor și iepurașilor care au avut drum pe acolo.

O ultimă secvență pe care o văd colorat: un maior ne adună și ne transmite că au fost identificate semne ale pătrunderii în unitate a teroriștilor și are nevoie de voluntari să cotrobăie prin toate gurile de canal, să verifice dacă sunt uși, geamuri deschise etc. Irezistibila ofertă a fost preluată de un oltean și de mine. Unii tovarăși lăcrimau, alții și-au descoperit brusc credința în Dumnezeu și se rugau. În mod egal, toți, eram îngroziți de situație. Mi-am instalat baioneta pe armă, am luat câteva încărcătoare de rezervă și ne-am pornit să scormonim în beznă: să luăm urma ca niște câini de vânătoare. Știam că se putea întâmpla ceva terifiant, inima îmi bătea în gât. Parcă eram un liliac care cerceta teritoriul după ecoul sunetelor nopții. A fost o altă incursiune întunecată care m-a epuizat foarte tare. Nu am găsit nimic concret în exterior, în schimb în mine vedeam o dedublare, o stare emoțională extremă. După evenimentele prin care am trecut parcă eram alt om. După cum spuneam în capitolul precedent de jurnal, citisem o carte care îmi deschisese o cale spre un alt gen de viață: o viață fără violență. După o scurtă perioadă de timp, însă, m-am trezit capabil să execut ordinele de a ucide. Se pare că într-o teacă încap mai multe săbii! Iar într-un om există mai multe personalități care se manifestă în funcție de context.

Și iată cum am ajuns să am tendința de a fi ca majoritatea bărbaților: să am imboldul de a povesti mereu despre ce am trăit în armată. Am încheiat stagiul militar și am plecat acasă, întreg fizic spre deosebire de alți băieți de leatul meu care și-au încheiat viața terestră în acea perioadă. Va urma.

Vasile Colopelnic
Foto: arhiva personală Vasile Colopelnic

CITEȘTE ȘI:
Din jurnalul astrologului | Un început

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.