TVR 1 a difuza sâmbătă prima comedie western din Trilogia ardelenilor, filmul Profetul, aurul şi ardelenii ( România, 1978), regizat de Dan Piţa. ”Am intrat in culisele filmului Profetul, aurul si ardelenii impreună cu creatoarea de modă Doina Levintza, realizatoarea costumelor pentru acest film” – se arată într-un comunicat al televiziunii naționale. Ce a povestit Dina Levintza pentru TVR 1 citiți în cele ce urmează.

”Am căutat la fiecare să găsesc câte o chichiţă

„Propunerea lui Dan Piţa de a lucra costumele pentru filmul Profetul, aurul şi ardelenii a venit, de fapt, într-o perioadă foarte dureroasă pentru mine, perioada imediat după cutremur. Dar am citit scenariul şi mi s-a părut interesant! Era o lume specială pentru mine, o lume pe care nu o cunoşteam, erau costume care nu existau la noi în magazie (Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti) şi nu eram obişnuită cu lumea asta, de western”, a mărturisit Doina Levintza.

În general, când lucrează la filme, nu are un personaj preferat. „Lucrez costumele până la cel al ultimului figurant, care se vede sau nu se vede, nu mă interesează! Vreau să fie impecabil şi să fie în atmosfera filmului. Pentru că, dacă ratezi un figurant, poţi să ratezi toată imaginea, toată scena respectivă. Dacă, de exemplu, toată lumea e în costume de epocă sau în anumite costume, iar un figurant vrea să intre fără costum, fără pălăria pe care i-am dat-o, fără acel detaliu al epocii, perioadei, îţi strică imaginea filmului imediat! Prin urmare, sunt foarte atentă absolut la toată lumea”, subliniază ea.

Stilul pentru film l-a hotărât şi l-a abordat de la început până la sfârşit: „Costumele din filmul ăsta trebuiau să fie adevărate; personajele erau total diferite, iar eu am căutat la fiecare să găsesc câte o chichiţă – de exemplu, era Ovidiu Schumacher, ţin minte, pianistul, Victor Ştrengaru era barmanul, chelnerul Jeremy – am căutat să-i fac un cap mai personal. La fiecare personaj caut să-i găsesc caracterul şi să fie mai uşor de înţeles şi pentru telespectatori. Fetele dansatoare erau făcute cât mai aproape de adevăr. Ele erau puse să cucerească toţi bărbaţii, deci am căutat foarte mult să fie veridice şi… sexoase”.

Nu ştiam exact ce sunt mormonii”

Poate nu cea mai dificilă, dar cea mai laborioasă a fost etapa documentării, înaintea realizării costumelor: „A trebuit să fac o documentare foarte serioasă şi am lucrat foarte mult să caut tot felul de informaţii. Nu ştiam exact ce sunt mormonii în America, nu ştiam perioada foarte bine, cu toate particularităţile ei, apoi cu barurile, cu toată lumea aceea pitorească, dar total necunoscută pentru mine. Documentarea, prin urmare, a fost destul de grea. Apoi am făcut schiţele şi la un moment dat a trebuit să mă apuc de costume. Nu prea găseam… nu puteam să facem o imensă magazie de costume, aşa că a trebuit să plec la Postdam, în Germania, în Berlinul de Est. De acolo am obţinut multe costume şi foarte multe elemente de costum. După care a început munca alături de o echipă formidabilă de actori extraordinari: cu Victor Rebengiuc, care era şeful religios al mormonilor, cu Gheorghe Visu, care era şerif, barmanul era Victor Ştrengaru. Toţi actorii erau unul şi unul! Am lucrat cu Ovidiu Iuliu Moldovan, cu Ilarion Ciobanu şi cu Mircea Diaconu, care reprezentau trioul venit din România – unul venise în America mai demult, iar Mircea şi Ilarion Ciobanu după aceea, căutându-l”.

„Am avut răni la mâini. Abia după 6 luni s-au dus!”

„Era deosebit de interesantă lumea asta de baruri americane, de western şi de împuşcături. Dar fost o muncă foarte grea. De fapt, munca cea mai grea a fost la costume pentru că acestea trebuiau foarte bine patinate, ca să fie veridice. Costumele sunt foarte multe, poate sute: am făcut răni la mâini. Abia după 6 luni s-au dus rănile de la mâini, aşa de mult a durat, pentru că patinam cu motorină, cu praf, cu uleiuri, cu tot ce se putea, ca să le dăm acea aparenţă de murdărie, altfel nu erau adevărate”, povesteşte Doina Levintza.

Pe lângă toate acestea, condiţiile pentru fiecare dintre cei implicaţi în filmările producţiei nu erau dintre cele mai prietenoase: „Am filmat la Comandău, undeva sus, unde era un drum infernal, urcam de la Covasna într-un sat unguresc, pe serpentine şi era foarte dificil de ajuns. Într-adevăr, munca la un film e dificilă, dar apoi uiţi, când vezi finalul, uiţi cât ai muncit. Se munceşte mult, non-stop, şi zi, şi noapte. În ceea ce mă priveşte, o dată că munceşti costumele, apoi mergi la filmare, tot timpul trebuie să fii atent la operator, pentru că el nu e preocupat şi nu se uită la defectele costumelor, el se uită numai la lumini şi la cadru. Iar tu trebuie să fii foarte atent să stai în dreptul operatorului, să prinzi toate fazele de imagine”, subliniază creatoarea.

„De exemplu, filmam pe Valea Socodolului în iarbă şi cu apa, pârâiaşul lângă noi. Foarte frumos peisajul, e adevărat, dar era greu să rezişti pe toate văile alea. Nu existau camere sau condiţii foarte bune de cazare, stăteam în nişte corturi amărâte şi vă las să vă imaginaţi mai departe. Mâinile mele erau negre şi din ce în ce mai bolnave, rănite, mă usturau pur şi simplu”.

Cu toate acestea, zâmbeşte vorbind despre actorii excepționali cu care a lucrat: „Am filmat cu Clodi Bertola, cu Olga Tudorache, cu Mariana Mihuţ, cu Carmen Galin. Am filmat cu o echipă de cascadori profesionişti, care nu mai există. Erau absolut speciali, ajutau la orice, erau nişte băieţi de aur. Îmi pare rău că nu mai există!”.

Marele regret e că la noi nu există un muzeu al filmului

Doina Levintza mai atinge un subiect foarte important: „Gândindu-mă acum la costumele de la filmul Profetul, aurul şi ardelenii sau la costumele lui Nicolaescu, la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, îmi pare îngrozitor de rău că nu au fost ţinute undeva în magazii, ca să putem face şi noi un muzeu al filmului. E păcat că nu există. În toate ţările s-au făcut mici muzee sau mari muzee despre costumul de film. La noi nu s-a putut face. Eu am făcut în ultima vreme un efort imens şi am pus pe picioare galeria costumului de teatru, dar cu nişte eforturi extraordinare, pentru că nimeni nu te ajută, absolut nimeni nu te ajută, nimeni nu-ţi dă bani. Ori, pentru a face un muzeu, trebuie să ai o stare financiară, nu poţi să faci de unul singur. De asta îmi pare rău şi de costumele acestea de film. Pentru că toate muzeele de acest tip – şi ţin să subliniez acest lucru – aduc cultură oamenilor. Eu văd copii, tineri, de 12 – 14 ani, care intră la mine şi care spun: «Vai, dar ce costume! Astea unde au fost? Ce costume sunt astea? E o lume de vis aici!». Deci, toţi copiii ăştia visează când intră în această galerie. Aşa ar visa şi în filme, şi în modă… trebuie să existe aceste muzee, pentru că fac parte din cultura oraşului. Nu există ţară din lume să nu aibă muzeu de costume – de film, de teatru, de modă, e păcat. Nu ştiu, gândiţi-vă puţin, poate aveţi o idee. E păcat. La mine zac 350 de costume de epocă, adevărate. Şi zac aici, pentru că nu am unde să le expun”.

Creatoarea de modă Doina Levintza a obţinut în 1978 Premiul pentru scenografie al Asociaţiei Cineaştilor din România pentru costumele realizate la filmul Profetul, aurul şi ardelenii. De atunci, au tot venit distincții pentru ea. Cele mai recente – trei premii Gopo pentru cele mai bune costume în film de lung metraj.

Sursă informații și foto: TVR 1

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.