Într-o zi îmi dăruiește Gheorghe Pârja o carte scrisă de el. O citesc și personajul îmi rămâne în minte. Nu doar prin înțelepciunea simplă și faină a cuvintelor sale. Ci și prin visul de construi un fus cu țurgălăi care să se vadă de departe și să ”vorbească” lumii despre iubire. Așa, ca în Maramureș. A început prin a lucra ”jucărei”, pe vremea când era cocon. Și a ajuns să se ”joace” mai apoi cu lemnul în cele mai creative și neașteptate moduri cu putință. ”Nu mă voi trece odată cu mine”, presimțea Pătru Godja-Pupăză. Cel care, plecat din Valea Stejarului și ajuns pe undeva pe lângă Detroit, și-a imaginat cum ar ciopli într-o pădure din America un muzeu al singurătății…

Pătru Godja-Pupăză, ”un fel de haiduc din Valea Stejarului”

– Am aflat, domnule Pârja, că ați avut un ”frate mai mare întru Maramureș”. Vorbiți-ne despre el!
– Pătru Godja-Pupăză. Mi-a fost un frate mai mare de spirit. De învățătură. Era un om extraordinar de hâtru. Mereu vorbea în pilde, mereu cu mai multe înțelesuri. Nu știai exact unde bate, iar dacă nu erai familiarizat cu sistemul de gândire al maramureșeanului nu prea aveai nicio șansă să înțelegi. Pe mine asta m-a fascinat. Și, într-o lume a satului în care domneau reguli clare care te așezau într-un anumit chenar, mie Pătru mi-a dat un sentiment de libertate. Așa îl percepeam: ca pe un fel de haiduc din Valea Stejarului.

– Vă mai amintiți cum v-ați cunoscut?
– L-am cunoscut într-o perioadă când eram într-o căutare febrilă de oameni reprezentativi. Era o taină a mea să cunosc Maramureșul prin oameni. Am găsit bătrâni prin sate și m-am trezit fascinat de vorbirea asta care nu era țărănească. Era sublimată prin înțelepciune. Când l-am întâlnit pe Pătru prin intermediul mentorului lui (putem să-i spunem așa fără nicio emoție), profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu, am descoperit și la el această înțelepciune. Ardeleanu-Pruncu m-a dus în Valea Stejarului la un cenaclu. Pentru că tot el îl descoperise și pe fratele lui Pătru, Ilie. Poet. Ne-am cunoscut atunci, era prin anul 1973. Și ne-am trezit într-o situație de prețuire reciprocă. Timpul a trecut, noi ne-am tot căutat și ne-am împrietenit. Avea încredere în mine și mi-a arătat asta în multe rânduri și în diverse feluri. Îți spun doar că atunci când plecam de la el mereu îmi mulțumea că i-am trecut pragul și mi-am făcut timp să povestim. ”Un om născut și crescut aici altfel simte lumea noastră”, îmi spunea… Și mă emoționez și azi când îmi aduc aminte.

”Am scos un om în lume, prin intermediul cuvântului”

– De scris când ați scris prima oară despre el?
– În 1979 eram redactor la revista ”Flacăra” și m-am gândit să fac un interviu cu Pătru. L-am scris, iar povestea a plăcut inclusiv redactorului-șef Adrian Păunescu. Pot să mă laud că în cariera mea de jurnalist am scos un om în lume, prin intermediul cuvântului. Pe Pătru. După materialul din ”Flacăra” l-au vizitat alți jurnaliști și faima lui Pătru a sporit.

– Îl interesa faima?
– I-a plăcut gloria în sensul că și-a dorit ca munca lui să fie știută în lume.

– Revenim. L-ați cunoscut în 1973. În 1979 ați scris despre el în ”Flacăra”. În 2008 ați purtat un dialog care s-a transformat peste ani în cartea ”Seniorul lemnului”.
– Dialogul care stă la baza cărții pe care am scris-o despre Pătru l-am purtat în atelierul lui, în ziua Schimbării la Față, în 2008. Am stat o zi întreagă la el. Înregistrarea audio am pus-o apoi în sertar și acolo a rămas. Am plecat în America și acolo am aflat vestea că în 3 ianuarie 2016 a murit Pătru. Am venit acasă și am căutat casetele prin sertare. Așa am scris cartea ”Seniorul lemnului”. O icoană, spun eu, suficient de fidelă a unui personaj care a marcat timpul.

”El venea din el”

– Prezentați-ni-l pe Pătru.
– Adevărul este că pentru mine Pătru nu a fost doar ”frate mai mare întru Maramureș”. A fost mereu un domeniu de studiu. Mă simțeam extraordinar în prezența lui. Personalitatea lui pur și simplu mă fascina. Forma în care exprima realitatea în care trăia era cu totul aparte. Nu se dădea domn. Nu folosea neologisme, nu folosea nimic forțat. El venea din el. Îți spuneam că vorbea mereu în pilde. Dar pildele lui nu te aruncau în încifrare ca să nu descoperi ideea. El vorbea în pilde pentru că așa era el: șugubăț. În fiecare sat era câte un șugubăț care făcea spectacol în lume prin poveștile spuse. Iar Pătru știa povesti ca nimeni altul.

– Vă opresc doar o clipă. Până nu uit, că prea mi-a plăcut ce replică v-a dat la un moment dat. L-ați întrebat câți ani are. Și v-a răspuns ”așa bătrân nu am fost veci ca astăzi”.
– Tipic pentru Pătru.

Împreună cu familia, în fața porții făcute de el
”Pur și simplu voia să se prezinte lumii!”

– Așadar vă cucerise ca partener de dialog. Ca povestitor.
– Pătru era așa de multe. Atât de mult! Era omul exemplului. Ca să înțeleagă lumea cine este, și-a făcut propria poartă. ”Prima poartă a fost poarta care mi-am făcut-o pe seama mea”, spunea. Un lucru interesant: toată viața a umblat îmbrăcat țărănește. Așa a mers pe jos, cu trenul, cu avionul. Așa a umblat acasă, în Sighet, la București, în America, în Franța. Uită-te pe coperta cărții: ai idee ce era în botă? Horincă! Cam un litru de horincă intra. Și de aici îți dai seama ce fantezie creativă avea! L-am cunoscut ca actor pe scenă, ca actor în spectacolul lumii, ca horitor alături de Grupul Iza lui Popică. Umbla cu ansambluri prin lume, dar nu avea alt rol decât să fie el. Cât unii dănțuiau pe scene, el sculpta câte un fus cu țurgălăi și-l mai și vindea. Nu era vorba despre bani. El pur și simplu voia să se prezinte lumii!

Atelierul din Valea Stejarului, transformat în școală de cioplitori

– Despre el ca meșter de porți ce spuneți?
– S-a jucat cu lemnul de pe vremea când era cocon. Cioplea tot felul de mărunțișuri. Îmi spunea că s-a născut cu darul acesta și că undeva de prin 1970 s-a apucat de lucrări mai serioase. Primul tâlc de la tatăl lui l-a deslușit, care era ”maistăr” de case. Apoi a stat pe lângă meșterul Gheorghe Borodi din Vadu Izei. Un om de o blândețe cosmică extraordinară. Și a avut Pătru noroc. Pentru că Gheorghe Borodi l-a învățat ce știa, deși meșterii nu vând meseria. Când începeai să fii generos cu informația, însemna că deja te-ai realizat. ”După ce am fost stăpân pe mine, nu am vrut să mă iau după nimeni”, îmi explica Pătru. Și când i-a venit rândul a fost și el generos: pentru că a devenit îndrumător la Școala Populară de Artă din Sighet. Și și-a transformat atelierul din Valea Stejarului în școală de cioplitori. Voia ca meseria să fie dusă mai departe. Mă întrebi de Pătru făuritorul de porți?! Mai mult de atât ce să spun decât că era un ”senior al lemnului”?!

 ”Am luat asupra mea toată povestea neamului meu”

– De ce se semna ”Pupăză”? Spuneți măcar pe scurt povestea, că prea e savuroasă.
– Toată lumea se întreba de ce îl cheamă ”Pupăză”. Mi-a spus povestea nu o dată. Parcă nu mă mai săturam să o aud… Mi-a explicat că strămoșii lui erau demni, credincioși și nu greșiseră la lume. Așa că oamenii din sat nu au reușit să le pună o poreclă, așa cum se obișnuia. Asta până într-o zi când ”moșul” lui, cocon fiind, a isprăvit ceva. Pe vremea aceea, pâine în sat ajungea rar. Și ajungea sub forma unor pâini mici, cărora li se spunea ”pupeze”. Într-o zi a venit un car cu ”pupeze” în sat, ”moșu” lui Pătru s-a furișat în car și a aruncat ”pupeze” pruncilor. Ce a urmat a fost o adevărată odisee. Și așa a apărut porecla. Iar Pătru așa s-a și semnat: Pătru Godja-Pupăză. Îmi spunea zâmbind: ”Am luat asupra mea toată povestea neamului meu”.

Un vis cu fus cu țurgălăi

– Am descoperit în cartea dvs. că Pătru v-a descifrat câte ceva despre fusul cu țurgălăi. Iar de fus se leagă un mare vis al lui…
– … și ce vis frumos! Mi-a spus de mai multe ori că își dorește să creeze un fus care să se vadă de departe. Că vrea ca fusul cu țurgălăi să fie cunoscut. Și să fie ca nimic altceva creat vreodată. Dar să iau povestea de la început. Pătru sublinia de câte ori avea prilejul că fusul cu țurgălăi este un simbol al dragostei. Că încleștarea bucăților de lemn are semnificație și multe înțelesuri. ”Era cel mai mare dar pe care-l putea face un fecior unei fete pe care o iubea”, explica Pătru cui voia să asculte. Și să înțeleagă că fusul cu țurgălăi era o minune de fus! Pornind de la acest simbol al iubirii, Pătru și-a dorit să construiască un fus monumental. Un fus al Maramureșului. S-a și apucat de treabă, dar nu a reușit să își îndeplinească visul. Deși, ce vis frumos… Vezi tu, Ramona, fusul cu țurgălăi când îl scuturi, are un sunet. E ceva înăuntru. Dar ce? Poate sunt bucățele de aur. Poate sunt mărgele de sticlă. Poate fi orice. Și așa era dăruit fusul cu țurgălăi: cu mister și cu miracol cu tot. Iar Pătru își dorea un astfel de fus care să se vadă de departe. Ce monument al iubirii extraordinar ar fi fost…

”Făceam o chestie, omule bun, de se cruceau americanii”

– În America și-a dorit să cioplească un muzeu al singurătății. Ce imagine puternică!
– ”Când am fost în America m-am minunat. Nu-i ca pe la noi”, asta mi-a spus prima și prima oară Pătru când l-am întrebat despre America. Și apoi mi-a depănat o poveste din Detroit pe care nu am cum să o uit vreodată. Mi-a povestit că a intrat într-o pădure ca să vadă ce copaci au americanii. Nu a făcut decât câțiva pași. Au fost suficienți. ”Făceam acolo un muzeu al singurătății. Făceam o chestie, omule bun, de se cruceau americanii”, mi-a mărturisit Pătru. Și apoi mi-a explicat cum ar fi retezat el trunchiurile de copaci cât statura unui om și pe ele ar fi cioplit capuri. Unele triste, altele vesele. Unele încruntate, altele senine. Fiecare altfel.

– Dar de ce al singurătății?
– Fiindcă, spunea Pătru, în comunitățile de români pe unde a umblat în America peste tot numai despre dor a fost vorba. Stai să îți citesc din carte că prea frumos mi-a explicat Pătru: ”Erau românii ăștia, acolo, care numai despre dor vorbeau. Aveau înfățișări diferite. Mi-am închipuit că se simt tare singuri. Mi-am dat seama că dorul de țară este mare lucru”.

– Nici visul acesta nu i s-a împlinit.
– ”Eu sunt mulțumit că nu voi trece odată cu mine”, îmi spunea Pătru. Ce să mai adaugi aici?!

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja

Cartea ”Seniorul lemnului”, de Gheorghe Pârja, a apărut la Editura Ethnologica din Baia Mare, 2019. Lucrare editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș

CITEȘTE ȘI:
”Feri Bacsi”, omul care a adunat cu bicicleta o colecție de muzeu pentru Maramureș

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.