Luciana Duma, originară din Maramureș, a învățat de la bunica ei că ceaiul este bun pentru trup și suflet. De câțiva ani a dus acest obicei la alt nivel, practicând ceremonia japoneză a ceaiului. Într-un pavilion dintr-o grădină din Kanazawa (Japonia), Luciana a participat la ceremonia ceaiului. Despre ”chado”, ”chasitzu”, ”ichigo ichie”, ”matcha” și toate trăirile de pe tatamiul camerei de ceai din Kanazawa – în cele ce urmează…

De la ceainicul bunicii, la un fel de liniște interioară

Locuiesc în cea mai mare parte a timpului în București, dar încerc să fiu cât mai mobilă și să îmi petrec cât mai mult timp în natură pentru că ea ne umple de energie și liniște așa cum nu poate face nimic altceva. Ca și profesie, sunt strateg de comunicare și încerc să îmi aleg proiecte și branduri care pot avea un impact sănătos asupra noastră ca și societate. Practic în mod constant yoga și beau mult ceai. Am învățat asta de la bunica mea, care era foarte pasionată de plante și de calitățile lor vindecătoare pentru trup și suflet. Avea mereu un ceainic pe foc…

De câțiva ani practic ceremonia japoneză a ceaiului. Interesul a venit inițial din considerente estetice și filosofice. M-am simțit întotdeauna atrasă de Japonia și de felul atât de diferit în care această cultură se manifestă, după care am observat că introduce încet-încet în viața mea o anumită perspectivă care mă sprijină în absolut tot ceea ce fac în fiecare zi, chiar dacă îmi iese bine sau nu îmi iese deloc… Un fel de liniște interioară.

La un ceai, pe tatamiul din Kanazawa

Prima dată am participat la o ceremonie a ceaiului în Japonia, într-o grădină din Kanazawa cu pavilion de ceai (mai târziu am aflat că această cameră sau căsuță dedicată practicii ceaiului se numește ”chasitzu”), unde am reușit destul de greu să obțin o programare. Îmi plăcea deja cultura ceaiului și infuzia de ritual și serenitate pe care o adusese în viața mea destul de agitată la acel moment. De altfel antropologia modernă remarcă nevoia omului de ritual, reîntoarcerea la ritual ca modalitate de ”colaborare” cu ritmul tot mai dinamic al vieții și de supraviețuire în tumultul ei.

Dar pe tatamiul camerei de ceai din Kanazawa impactul principal nu a fost atât de legat de ritual în sine, ci a constat într-un aspect subtil, înregistrat mai degrabă de corpul meu sau de subconștientul meu, din moment ce, la câtva timp după ce m-am întors din Japonia, am vrut să învăț mai mult despre ceremonia ceaiului și să practic și eu.

Cred că ceea ce a rămas cu mine a fost senzația de înțelegere tacită, care s-a stabilit instant, probabil la nivel energetic, între mine ca oaspete și gazda care a preparat ceaiul (o doamnă în cazul meu, și nu, nu era o geisha). Eu eram total inocentă în ceea ce presupune eticheta ceremoniei ceaiului (foarte complexă, cum am aflat după aceea) și ea nu vorbea deloc (dincolo de faptul că nu vorbea engleză, nu prea se vorbește în timpul unei ceremonii). Am simțit că m-a primit în casa ei, în spațiul ei pur și personal, și mi-a oferit cu o grație și naturalețe absolută… Nu îmi era foarte clar ce mi-a oferit atunci, cu siguranță, un ceai, dar mai mult mi-a oferit prezență și încredere.

O cameră de ritual, în care să nu poți să te ascunzi în obiecte

O cameră de ceai japoneză este foarte simplă și… goală, spre deosebire de încărcătura de obiecte cu care suntem noi obișnuiți, ceea ce poate să te facă să te simți stingher, deci să te observi, să devii conștient de prezența ta și de felul în care te comporți. Nu poți să te ascunzi în obiecte. Astfel încât între noi s-a instaurat rapid – era singura soluție – o înțelegere și încredere în a ne acorda toată atenția, prezența și respectul de care eram capabile în acel moment. Desigur, a fost poate ușor să se stabilească această conexiune, pentru că era o experiență cu totul nouă și exotică pentru mine, eram fascinată și urmăream cu atenție tot ce făcea. Manevrarea precisă a obiectelor și frumusețea acestora exercitau un efect de focus, de concentrare maximă pentru mine.

Atunci am perceput acest ritm și colaborare între doi oameni care ”beau un ceai împreună” ca un dans: deși eu greșeam mereu pașii (nu eram un oaspete educat), partenerul meu era foarte gentil și grațios și răbdător, nu mă făcea să mă simt în niciun fel prost pentru neștiința mea, mai degrabă mă întâlnea exact în locul sau pasul stângaci în care eram. Mi-a plăcut această comunicare nevorbită: am simțit că această gazdă era cu adevărat atentă la mine, că era acolo 100% pentru a-mi oferi un ceai, ceva foarte simplu de altfel, în a cărui pregătire se imersa și dăruia total, fără nici cea mai mică urmă de grabă (dar nici lentoare), ca și cum mișcările ei erau de fapt măsura timpului. (Menționez că afară erau câțiva turiști care așteptau și ei să guste din această artă tradițională japoneză, așa cum este prezentată în ghidurile turistice).

Mi-a plăcut această ospitalitate. Mai târziu am aflat că se numește ”ichigo ichie”, un fel de ”Trăiește clipa!” sau dăruire a clipei în variantă japoneză, care se referă la înțelegerea faptului că fiecare moment este unic și irepetabil, chiar dacă vom mai săvârși acea acțiune de nenumărate ori sau ne vom mai întâlni cu acea persoană în alte ocazii.

Cât de greu de atins e simplitatea

Mi-am dorit să învăț și eu să fac ceai, să pot oferi ceva atât de simplu și autentic unui oaspete: un moment de prezență și conexiune. Evident că s-a dovedit a fi foarte complicat, pentru că – așa cum spune Sen no Rikyu, cel care a stabilit forma, structura și regulile de performare a ceremoniei care sunt valabile și astăzi – nimic nu este mai complicat de obținut decât simplitatea. Dar până la acest ideal, ”chado” (merită menționat poate că școlile de ceai japoneze nu numesc acest ritual ”ceremonie”, ci ”chado” – calea ceaiului) se insinuează treptat în viața celui care practică, făcându-l mai atent la diverse lucruri la care în mod normal nu se gândește: la corpul lui, la relația dintre minte și corp, la modalitatea în care se mișcă, mai întâi în timp ce prepară ceaiul, dar apoi această atenție se transferă în viața de zi cu zi…, astfel încât se poate observa, cred eu, o anume conștiență, grație și fluiditate a mișcării.

De asemenea, purificarea obiectelor în timpul ceremoniei introduce această perspectivă diferită asupra curățeniei în viața noastră: atunci când cureți ceva, nu cureți doar obiectul în sine, ci în primul rând îți cureți mintea prin acțiunea ta… Un principiu care, în esență, ne poate conduce spre spații fizice sau mentale mai clare, mai simple, mai puțin îngrămădite.

Tempo-ul ceremoniei este stabilit de respirația celui care pregătește ceaiul, astfel încât prepararea unui ceai este un bun moment de conexiune cu respirația ta, ceea ce inevitabil va genera o stare de calm și armonie. Și nu în ultimul rând desigur, rezultatul, bolul de ”matcha” (ceaiul pudră în jurul căruia se întâmplă toată acțiunea) este un complex din această energie și atenție cu care s-a preparat, dar și un ceai cu cea mai mare cantitate de antioxidanți, care te învigorează într-un mod plăcut, favorizând o stare de armonie și serenitate.

Pentru mai multe informații despre cultura japoneză a ceaiului, o lectură deosebit de plăcută și zen este ”Cartea Ceaiului” de Kakuzo Okakura, sau, de ce nu, pentru interes în practică https://www.urasenke.ro.

Arigato Gozaimashita! (Mulțumesc mult!)

Luciana DUMA

Fotografii din arhiva personală a Lucianei Duma.

CITEȘTE ȘI:
Să savurăm împreună o ceașcă de ceai!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.