Viața la sat e fascinantă din toate punctele de vedere, iar din frumusețea ei face parte fără tăgadă umorul. Eu, băiat de oraș, m-am îndrăgostit de comicul ardelenesc ascultând bancurile lui Sorin Tănase. Apoi am apucat să-l trăiesc pe viu, o dată cu mutarea noastră la țară în vechea casă părintească, alături de socrii mei.
Umorul sătesc e spontan, autentic și de multe ori involuntar, iar socru-meu nu se sustrage deloc acestor caracteristici atunci când „trântește” câte una. E genul de om care nu vorbește mult, dar e cârcotaș și se uită pe sub ochi, iar când tu crezi că n-a băgat de seamă nimic, el de fapt a asimilat tot. E pișicher, se face că nu aude când ceva nu-l intresează și te pune să repeți. „Nu știu ce zâci !”, îți aruncă la final, iar tu dai din mână și te lași păgubaș. Îl și crezi, că doar are omul 87 de ani. Atunci când nu trebuie însă aude și de la 10 metri distanță.
Nicolae, zis Ionică, n-a fost niciodată mare băutor, darămite bețiv, dar i-a plăcut să mai cuștulească (vorba mamei mele) câte un păhăruț de pălincă. Nevasta lui, fiind mai „protectoare“, îi ascundea horinca prin toată casa, așa încât el să nu cadă pradă ispitei. Atunci când ne-am mutat și-am făcut ordine am găsit în toate dulapurile sticle pitite după haine. Le pusese atât de bine încât și ea uitase de ele.
Într-o zi, pe când eram doar cu socrul în bucătărie, îl văd că se uită în stânga și-n dreapta, apoi îmi face semn către sticla interzisă: „Pune-mi repede și mie niște zamă de-acee, până nu vine Satana!” (Satana fiind, bineînțeles, Viorica, nevastă-sa).
Îi place să mă îmbie cu pălincă la orice oră din zi, chiar și dimineața devreme, când eu încă risipesc somnul cu aburi de cafea. Într-o seară, pe când deschideam cu poftă o bere, se uită la mine și zice: „Mă, stai un pic! Ia niște pălincă prima dată, că doar nu-i be` bere pă stomacu gol !”
Așa cum el te îndeamnă obsesiv către „agheasmă”, la fel e soacră-mea cu mâncarea. Toată lumea o știe pe Viorica de la CEC. Toată lumea știe că de la ea nu pleci nemâncat. Și nu poți mânca doar ceva, trebuie să mânânci mult, ca ea să se simtă o gazdă împlinită și să poată dormi noaptea împăcată. Mai demult, pe când înfulecam niște sarmale, s-a uitat peste umărul meu și mi-a zis la modul cel mai serios: „Nu-ți dau și-un șnițel la ele ?”. M-am întors șocat către ea și, pentru că îmi permiteam deja, i-am spus: „Mamă-soacră, nu ești cu totu`!”. Dar asta e filozofia la țară, dacă ai burta plină lucrurile se așază cum trebuie și nimic anapoda nu se poate întâmpla.
„După ploaie chepeneag”, zic eu într-o zi, amintindu-mi de o vorbă dragă a bunicului meu.
„Uite, zic, am tot repetat chestia asta de-a lungul timpului, pentru că îmi plăcea cum sună, dar nici acuma nu știu ce înseamnă chepeneag.” Toți s-au uitat la mine și-au dat din umeri, doar lui Ionică nu-i captasem atenția. „Auzi !?”, îi strig, „dumneata știi ce înseamnă chepeneag ?“.
„Ce…?”, întreabă el, semn că nu auzise. „Chepeneag”, strig și mai tare, „știi ce înseamnă?”. „Ce să însemne…“, răspunde el ca și cum era de la sine știut, „…înseamnă căbat!”. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o! De parcă eu știam ce înseamnă căbat. Am aflat cu acea ocazie ce-i căbatul și implicit ce-i chepeneagul, ambele cuvinte provenind din maghiară. Iar dacă nici dumneavoastră nu știți, vă invit la socru-meu să vă explice.
Bătrânul pică bolnav. După două săptămâni în spital cu insuficiență respiratorie, plămân lezat și alte complicații, medicii sunt rezervați. Cu toate astea, la vizitele noastre el arată din ce în ce mai bine. Ne-au sunat într-o zi să ne spună că îl externează. Nu mai au ce să-i facă. E și foarte agitat. Fugim la Oradea. Ionica se zbate în pat să-l dezlegăm. Și-a recăpătat și glasul. Îi spune fiică-sii: „Cheamă-l pe Mircea să mă ducă acasă, dacă nu, dă-mi 50 de lei, că mă duc la ocazie!“. Incredibil!
L-au trimis cu salvarea. Șoferul, când a ajuns, a zis: „Luați-l, că mi-a dat cu pumnii pe-acolo prin spate de abia l-am adus! O să vedeți că așa o să facă și acasă…“.
Da’ de unde! E blând ca un mielușel. Dar nu suportă spitalele și ambulanțele. Îi place la el în ogradă, restul lumii prăpădească-se!
La nici o lună de zile după eveniment, om în cârje, era deja suit pe scară și curăța via…
Nu te poți pune cu Ionica lui Panc din Delureni, Dumnezeu să-i ție năravul!
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI: Mic jurnal de călătorie
