Nicolae Weisz este profesor de limba franceză, fiind o legendă vie a Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Baia Mare. A fost director artistic la Teatrul Municipal Baia Mare. Din 1994 este coordonatorul trupei de teatru francofon ”Dramatis Personae”, format din liceeni. Trupa a participat la peste 100 de festivaluri internaţionale în 10 ţări. A lansat, în 2002, ”Chants, sons sur scène” – festival internaţional de cântec francofon care reunește în faza preselecțiilor circa 700 de tineri anual. Implicat în organizarea festivalului de teatru francofon ”Acting”, care a avut deja șase ediții. Un festival unic pentru liceeni, deoarece se realizează în colaborare cu Facultatea de Teatru din Cluj. Doar câteva repere din biografia băimăreanului distins în 2009 cu titlul de Chevalier des Palmes Académiques (acordat pentru învățământ) și cu cel de Cavaler al Artelor și Literelor în 2013 (acordat pentru domeniul cultural).
”La facultate gândul de a deveni profesor mi-a creat panică”
– Alegerile noastre au totdeauna legătură cu o componentă intimă a experiențelor anterioare. Cum ați început studiul limbii franceze și ce v-a determinat în adolescență să vă orientați spre studiul filologic (literele româno-franceze)?
– Despre felul în care am luat-o pe calea studiului umanist (limba franceză) pot să spun că lucrurile au pornit destul de rău pentru mine. Era abia începută clasa a șasea, după moartea lui Gheorghiu Dej, când am trecut de la rusă la franceză, deși rusa îmi plăcea mai mult. Așa că la început lucrurile nu au mers prea bine, până prin clasa a VII-a, când m-am îndrăgostit de franceză și de profesoara Rodica P… și mi-am spus: „Vreau să învăț franceza!”. La facultate gândul de a deveni profesor mi-a creat panică, dar după un trimestru am știut că asta voi face.
– Cum ați reușit să deveniți profesorul exigent și în același timp adorat de elevii săi, impunând un respect fără cusur, aproape transformat în legendă vie printre ”eminescieni”?
– Din start cred că am fost un profesor exigent pentru că am fost întotdeauna și sunt exigent în primul rând cu mine. Spuneți că sunt adorat de elevii mei. Să nu exagerăm! Cred că până la adorare este un drum lung. Există elevi care mă apreciază, unii țin să-mi arate, alții nu știu să ascundă. Că impun respect, posibil, dar întotdeauna m-am îngrijorat ca acest respect pe care, vezi Doamne, l-aș impune să nu fie cumva teamă. Cât despre afirmația că aș fi o legendă vie printre elevii de la ”Eminescu” – pentru că da, noi, profesorii, suntem subiect de discuție – cred că sunt la fel de legendă precum și ceilalți colegi ai mei.
Abonamentul la revistele literare din România, moment marcant
– Simțul acut al limbii vorbite, inteligența exprimată ludic și ironic dau savoarea dialogurilor în care vă implicați. Lecturile care stau în spatele culturii dumneavoastră sunt, cu siguranță, foarte generoase și de calitate.
– Lecturile mele au devenit serioase din momentul în care eram elev în clasa a X-a, moment marcat de un lucru important pentru devenirea mea: am reușit să mă abonez la aproape tot ce era revistă literară în România la vremea aceea. Părinții m-au încurajat și mi-au dat și banii pentru acest lucru. Din revistele citite atunci am înțeles în mare care e mersul într-un domeniu care devenea din ce în ce mai interesant pentru mine, și anume literatura, atât în rândul scriitorilor români, cât și în rândul celor de altă limbă. Mi-am făcut și o bibliotecă personală, destul de bogată, pentru că atunci cărțile erau foarte ieftine. A fost cazul chiar să-mi dezvolt niște pile printre librari, pentru că erau cărți care se vindeau doar așa. În Baia Mare pe atunci erau librari interesanți, care, dacă știau că ești amator al unui anumit gen de cărți, ți le puneau deoparte fără să le ceri acest lucru.
”Elevii trebuie să fie încurajați în a face lecturi de plăcere”
– Care ar fi lista preferințelor și ce ați recomanda să citească azi un licean care studiază la filologie?
– Elevilor mei nu le-aș spune să citească anumite cărți, decăt dacă mă întreabă. Ei citesc destul de multă literatură fantasy de la vârste destul de fragede și nu aș avea nici cea mai mică ezitare să introduc în programele școlare astfel de cărți, pentru că ele pot duce mai târziu și la alt soi de lecturi. Cred că elevii trebuie să fie încurajați în a face lecturi de plăcere. Sunt cărți despre care, probabil, peste 50 de ani nu se va mai vorbi, dar acest lucru nu are niciun fel de importanță; despre ele se vorbește acum, noi trăim în aici și acum, și dacă cărțile acelea îi tentează, e bine să le citească. Niciodată nu le-am reproșat elevilor mei că nu citesc. Problema mea ca profesor a fost aceea să ghicesc, să văd cum pot să ajut niște tineri care nu citesc, fără să le reproșez ceva, fără să îi bat la cap, fără să le fac morală. Cred că asta e cel mai important lucru pentru dascăli. Dintre cărțile din literatura franceză pe care le-am citit cu mare pasiune, m-a impresionat ”Madame Bovary” a lui Flaubert, apoi Eugen Ionescu, care a apărut la noi când eram elev. Am și montat cu colegii mei ”Cântăreața cheală”, fară niciun ajutor. Și ni s-a părut atât de bună , încât am considerat că nu poate avea decât un singur spectator, pe profesorul pe care îl respectam cel mai mult, profesorul de română Mihai Fliu. Poate spectacolul era foarte prost, dar era o mare preocupare pentru noi. Din literatura română m-au interesat foarte mult Nicolae Breban și Romulus Vulpescu – un scriitor ignorat, care a avut un parcurs dubios după revoluție, dar care rămâne un scriitor foarte bun și un traducător genial din limba franceză.
Premiat cu două distincții din partea Franței
– Statul francez v-a acordat două distincții, ceea ce înseamnă o justă prețuire pentru complexa dumneavoastră implicare în susținerea deschiderii, mai ales a elevilor, spre cultura franceză (care a avut un rol, ce nu poate fi negat, în construirea culturii române moderne). Care este opinia dumneavoastră privitoare la acest schimb de experiență între culturi, mai ales pentru tinerii care se află încă pe băncile liceelor?
– Recunosc că sunt un răsfățat și al presei băimărene, dar și al Ambasadei Franței în România, pentru că între 2009 și 2013 mi s-au acordat două dintre cele patru distincții pe care le acordă statul francez: Chevalier des Palmes Académiques (2009) – titlu care se dă pentru învățământ, apoi Cavaler al Artelor și Literelor (2013) – premiu care se acordă pentru domeniul cultural. Cât despre schimburile culturale, trebuie știut faptul că a existat într-adevăr o mare admirație a intelectualilor români, încă din secolul 19, pentru cultura franceză, și nu te puteai numi intelectual român dacă nu făceai un drum la Paris, dacă nu știai limba franceză. Exemplul cel mai bun e Alecsandri. Azi schimburile culturale sunt foarte ușor de realizat, există tot felul de mijloace și e foarte bine că se întâmplă așa. Tinerii români pot constata că nu sunt mai prejos decât tinerii francezi. Eu am avut astfel de complexe de inferioritate și am scăpat. E foarte bine că schimburile au loc pentru că trăim într-o lume în care altfel nu se poate.
”Teatrul se simte foarte bine și azi și cred că se va simți multă vreme de aici încolo”
– Alături de pasiunea pentru limba și cultura franceză, vă definește și cea pentru teatru. Care sunt rădăcinile relației cu această artă?
– Legat de rădăcinile relației cu teatrul pot spune că sunt foarte adânc înfipte în pământul fertil al acestei arte, de când eram copil și părinții au hotărât, la 8 ani, că pot să mă duc cu ei la spectacole – ei fiind prezenți la toate premierele teatrului băimărean. Așa am văzut tot ce s-a montat la Baia Mare până am terminat liceul. Chiar am jucat, între 12 și 13 ani, un rol de copil și am văzut din interior cum arată laboratorul creării unui spectacol, cum se naște un spectacol. Am putut să cunosc actorii, munca regizorului, a scenografului și asta m-a determinat să fiu un pasionat al teatrului încă de atunci.
– Cum vedeți rolul acestei instituții de cultură în contemporaneitate?
– Pot să vă dau o veste bună, teatrul se simte foarte bine și azi și cred că se va simți multă vreme de aici încolo. Sper să fie o dragoste foarte lungă între această artă și publicul său. Actori buni apar tot mai des și e un lucru absolut remarcabil. Aici trebuie să vii cu plusul tău, cu talentul tău, cu tot ceea ce ai tu de spus în această lume. Teatrul există și e o modalitate de elucidare a textului literar, la fel ca și critica. Vorbesc de regia teatrală și de spectacolul în sine – modul de a vedea un text care există doar pe niște coli de hârtie. În cei opt ani cât am fost director artistic la Teatrul Municipal Baia Mare, în momentul în care am început să înțeleg, venind din afara fenomenului, cu ce se mănâncă teatrul și am descoperit cum se naște dintr-un text scris un spectacol și care este devenirea unui text montat de un regizor, am înțeles că sunt foarte importanți regizorii, actorii, scenografii, cei care se ocupă cu muzica sau coregrafia. Cred că ar merita mult mai mult respect oamenii responsabili de tehnică într-un spectacol. Și mașiniștii, și luminiștii, și sonorizatorii, și cabinierele, și peruchierele și toți ceilalți, deoarece teatrul este o muncă de echipă. La o singură întrebare nu am reușit să răspund: de ce nu montați piesele pe care le dorește publicul?. În momentul în care am știut să răspund la această întrebare, mi-am dat seama că publicul nu dorește ceva anume. Niciodată nu a venit niciun spectator, în cei opt ani, să spună că ar dori să vadă piesa x montată la teatru. În schimb, publicul e doritor de surprize și, atunci când i se oferă ceva temeinic și bine făcut, va veni, cu siguranță. Au fost titluri de spectacole care au plăcut enorm publicului și, chiar dacă apărea doar un afiș în fața teatrului și presa nu consemna reprezentația din data cutare, publicul afla și umplea sala. Acesta este un lucru foarte important și ceea ce m-a impresionat și mă impresionează în continuare în Baia Mare este afluxul de spectatori la teatru. Lumea este dornică să vadă spectacole și e interesată de teatru.
”De 25 de ani am o trupă de teatru cu care am participat la circa 100 de festivaluri internaționale”
– Ați inițiat și ați participat la festivaluri de teatru atât pentru profesioniști, cât și pentru amatori. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest gen de proiecte la care participați fervent și frecvent?
– Festivalurile sunt, din fericire, destul de multe în România și am avut plăcerea să fiu unul dintre inițiatorii edițiilor băimărene ale festivalului ”Atelier”, al lui Radu Macrinici. În ultimii ani, de când nu mai lucrez în teatru, m-a onorat cu invitația de a face parte din juriu. Alte festivaluri sunt cele care privesc lumea francofonă, pentru că de 25 de ani am o trupă de teatru cu care am participat la circa 100 de festivaluri internaționale. Până și în Canada am ajuns la un festival. Am fost în Ungaria, Cehia, Bulgaria, Croația, Serbia, Spania, Olanda, Belgia și de multe ori în Italia. Mi se par niște schimburi de experiență extrem de utile. Elevii sunt încântați să participe. Am avut în trupă circa 100 de tineri care au dat la teatru, 17 au devenit profesioniști în lumea teatrului, unii chiar la teatrul din Baia Mare (Alexandra Vanci și Andrei Dinu, laureați ai celei mai recente ediții ”Atelier”). Sunt implicat în organizarea ”Acting”, care e un festival de teatru contemporan pentru elevi și care a avut deja șase ediții, organizate în parteneriat cu Teatrul Municipal Baia Mare. Este un festival unic pentru liceeni, deoarece se realizează în colaborare cu Facultatea de Teatru din Cluj, pe care o socotesc cea mai importantă școală de teatru din România. Sunt trupe care vin la acest festival pentru a putea să participe la workshop-urile care sunt coordonate de cadre universitare de la facultatea clujeană. Acest lucru mi se pare extrem de benefic atât pentru Baia Mare, cât și pentru universul festivalurilor din țară, pentru că vine să completeze ceea ce nu exista până nu demult. Al doilea festival în care sunt implicat are deja 18 ediții și este un festival al cântecului francofon. Se numește ”Chants, sons sur scène”, a fost inițiat în 2001 și a avut prima ediție în 2002. Tinerilor le face mare plăcere să cânte și pentru limba franceză cred că este un lucru foarte bun să oferi un spațiu celor care vor asta. Acest festival are 15 faze calificative pentru finala de la Baia Mare, în cele mai imporante orașe din țară. Anual circa 700 de tineri se prezintă la aceste faze, iar în Baia Mare ajung cam 30. Acest festival e organizat în colaborare cu Teatrul Municipal Baia Mare, cu Asociația Română a Profesorilor de Franceză și cu Institutul Francez din România.
”Sunt mândru de actuala mea trupă, la fel ca de toate celelalte”
– Trupa Dramatis Personae a devenit de-a lungul anilor un fel de simbol al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare. Ce fel de experiențe a provocat pentru dumneavoastră, în calitate de coordonator și de element fix al structurii, cât și pentru elevii care s-au perindat prin ea?
– 25 de ani de Dramatis Personae. Aproape 200 de reprezentaţii. Aproape 100 de festivaluri internaţionale de teatru liceal francofon în peste 10 ţări, 17 actori profesionişti de la un singur liceu care nu are clase de teatru. Cel mai recent festival, cel din februarie de la Piano di Sorrento (Italia) , a dat (desigur, metaforic) „certificate” de actor amator, de talent, unor tineri aspiranţi la gloria rară de reprezentanți ai României peste frontierele ţării. Ca de atâtea ori, adolescenţii din trupa colegiului ne-au făcut cinste nouă tuturor şi au demonstrat că generaţia de azi e alcătuită din tineri (mulţi tineri) pe care putem paria. În spatele spectacolului, cu care s-au prezentat pe scena teatrului San Giuseppe din Sant Agnello, stau ore multe de repetiţii, de incertitudini, de şovăieli, de neîncredere în forţele proprii, transformate cu trudă în licăriri de optimism şi apoi în explozii de entuziasm, chiar lacrimi de bucurie şi mândrie. E reconfortant pentru cei din generaţia mea să vadă atâta seriozitate (pentru că, da, teatrul presupune în primul rând seriozitate), dăruire de sine (am avut într-un sfârşit de săptămână şi repetiţii de 9 ore!), de dorinţă de a fi la înălţimea propriilor aspiraţii, de depăşire a unor limite ce păreau de neatins. Sunt mândru de actuala mea trupă, la fel ca de toate celelalte. „The show must go on”, cum ar zice francezii care vorbesc englezeşte…
Monica D. Cândea
Sursă foto: Facebook / Chants Sons Sur Scène, Facebook / Dramatis Personae, Facebook / Trupa Dramatis Personae
