În calendarul bisericesc, în 26 octombrie e sărbătorit Sfântul mare mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.
În tradiția populară, legendele spun că Sâmedru ar fi fost un om obișnuit, care se ocupa de creșterea animalelor, într-un mijloc de codru necălcat de picior omenesc.
În unele sate din Maramureș, de Sâmedru se alegeau oile: ”Să mere după oi, să plătesc ciobanii, cine vre’ le mai lasă, cine nu, nu… să fac botei mai mici. Înainte să alejău la Sâmedru cel bătrân, în 14 noiembrie, amu, de vreo 20-30 de ai să aleg la Sâmedru iest tânăr.” (Nicolae Pop, comuna Lăpuș)
Împreună cu Sângiorz, Sâmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri: vara (23 aprilie – 26 octombrie) și iarna (26 octombrie – 23 aprilie). Cei doi poartă la brâu cheile vremii, astfel că, dacă Sângiorzul încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul, fiind stăpân peste iarna care vine.
Ziua de Sâmedru era zi de soroc, de socoteală, când se rezolvau toate datoriile, împrumuturile, slujbele sezoniere sau alte înțelegeri încheiate la Sângiorz. O zicală populară spune: „La Sângiorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”. Adică primăvara, când se formează turmele, se încaieră câinii pentru că nu se cunosc, iar toamna, când se împart oile, se bat stăpânii pentru că nu se respectă înțelegerile încheiate la Sângiorz.
În noaptea de 25 spre 26 octombrie, în unele zone se făcea focul lui Sâmedru: se incinera un pom – scenariul morții și al renașterii anuale a divinității. Atât copiii, cât și cei mari strigau în jurul focului: „Hai la focul lui Sâmedru”, iar la plecare aceștia își duceau la casele lor cărbuni aprinși și resturi rămase din pom pentru fertilizarea grădinilor și livezilor. Tot în această noapte se aprindeau lumânări la morminte în credința ca morții să vadă pe lumea cealaltă.
Sursă informații: Gabriela Filip, muzeograf/ Muzeul Satului Baia Mare; credit foto: Daniel Pop
CITEȘTE ȘI: Cât îi Maramureșu’ | O poveste cu ”harbuji”
