Muzeograful Ilie Gherheș, de la Muzeul de Etnografie și Artă Populară Maramureș, povestește despre laița cu spătar și ladă. Așa că poftiți de citiți.

Prima laiță care a apărut în casa tradițională era făcută odată cu casa, adică era încastrată direct în pereții acesteia. Cu timpul, atât scaunele, cât și lăițile au căpătat, pe lângă scopul lor utilitar, și rolul de decor, chiar de distincție socială.

Fenomenul lăzilor de zestre precum și al lăiților a căpătat o înflorire deosebită, mai cu seamă începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, până la mijlocul secolului XX. Ca piese de interior, mobilierul acesta rudimentar era, în general, lucrat de către un membru al familiei, era făcut cu barda și cu dalta, decorat uneori și cu horjul. Cu timpul, lăzile de zestre au devenit mai frumoase, fiind numite chiar și „tronuri” și erau destinate, în primul rând, pentru depozitatul hainelor de sărbătoare, al podoabelor, întotdeauna fiind împărțite în mai multe spații, numite și cășițe, iar uneori erau prevăzute cu un separeu, numit „pui” sau „săcriu”.

Laița cu ladă era așezată în locul cel mai de cinste din casă, iar în fruntea mesei erau invitați să stea musafirii cei mai importanți sau feciorul care era preferatul fetei de măritat. Au existat mai multe centre de lădari, în diferite zone, dar, în general, erau făcute de către proprietarul casei sau de către un frate al miresei. Lăzile se făceau din lemn de fag, brad, stejar, paltin, în funcție de ce oferea zona. Lăzile de zestre aveau patru pereți și erau decorate, în general, pe partea din față, în principal cu motive geometrice, apoi fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe și altele.

Spătarul acestei piese de mobilier imaginează coroana regală sau mitra episcopală. Într-o casă piesele de mobilier erau diferite, în funcție de starea socială și, mai ales, de moștenirea istorică a familiei, adică erau decorate cu coroană: patul, scaunele cu spătar, masa, credențul, colțarul, blidarul, polița pentru ceramică, ancadramentul de sus al geamurilor și al ușii, leagănul; uneori chiar și la cuptor se punea câte un semn distinct, tot de ornament. Oricum, era o coerență deosebită între formă și decor, marca socială a proprietarului.

Albumul de familie cu însemne heraldice în Maramureș mai cuprindea, neapărat, cununa de la casă (frontispiciul de la prispă, șatră), cununile de la poartă, atât cea mare care leagă toți cei trei stâlpi, cât și cea mică, de la portiță. În Maramureș aveau dreptul să-și ridice o poartă doar acei proprietari care erau de neam ales, care erau nemeși, care proveneau dintre foștii cnezi sau juzi de sate sau de vale, care aveau ocol și care puteau să-și reconfirme statutul.

Poate că cea mai spectaculoasă reprezentare a acestei mentalități și moșteniri voievodale românești o regăsim pe frontispiciul ușii de la casa Buftea (1799) din Muzeul Satului din Sighetu Marmației, casă care provine din Cuhea Voievodală și care are o sculptură de tip meplat, cu cavaleri cu coroane pe cap.

Lada de mireasă sau lada de haine încununa o zestre care se descărca în ocol, în văzul tuturor nuntașilor, și statua o distincție socială, un statut în comunitate.

Uneori, laița pentru haine era folosită și pe post de pat, ea având un rol deosebit în ceremonialul de nuntă și de botez. Tot acolo se ținea, în mod tainic, mătrăguna pentru vrăji sau alte obiecte destinate acelorași scopuri, între care și baticul sau pânzătura cu bobii care „se aruncau” ca să se implore venirea iubitului. Ingeniozitatea țăranului român devenea uneori surprinzătoare, deoarece el imagina încuietori numai din lemn, atât pentru a feri laița cu ladă de curiozitatea copiilor, cât și de hoți.

Laița o puteți vedea la muzeu, așa că poftiți!

Sursă informații și foto: Muzeul de Etnografie și Artă Populară

CITEȘTE ȘI: Păstrători ai patrimoniului cultural imaterial

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.