Povestea Casei Gaie a început în urmă cu peste 170 de ani în localitatea Bozânta Mare. Adresa exactă? ”Cum intrat în sat, de către Tăuții Măgherăuș, prima ulicioară în dreapta”, se arată în postarea semnată de muzeograf Gabriela Filip de la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș.
Amintiri din ”camera curată”
Specifică zonei etnografice Chioar, Casa Gaie a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul 1847. Ioan Gaie, fiul lui Ariton Gaie (ultimul proprietar al casei), a locuit până în 1980 în casa din Muzeul Satului: ”În casă am stat tătă familia: bunica, tata, mama, noi tăți. Am fost 10 frați de tăți, da o soră o murit și am rămas nouă. Îi casa rămasă de la mama bătrână, Ruja Gaie. După moartea bunicii, casa o moștenit-o tata și el o dat-o la muzeu”.
Monument de arhitectură tradițională, casa are pe meștergrinda din ”camera curată” o inscripție cu litere chirilice: ”Această casă s-au făcut în iunie 11 zile, scrs-am Tămaș Ion în 1847. Tămaș Onuț meșter”. Ioan Gaie își amintește că în ”camera curată” trona un lădoi: ”Apoi în lădoiu’ cela erau haine de sărbătoare, pături, cearceafurile, spăcele, cum erau pe vremea aceie”.
”De ț-oi spune că am avut pat etajat nu mi-i crede”
Pe lângă ”camera curată”, există o cameră de locuit. ”Pă vremea când am stat noi în casă, de ț-oi spune că am avut pat etajat nu mi-i crede. Eu cu fratele meu, sub patul lui tata, ne-o făcut alt pat. Sara numa îl trăjem de acolo, era cu perini, cu sormojac de paie”, merge mai departe pe firul amintirilor Ioan Gaie. Și, inevitabil, apare și nostalgia… ”De vineu neamuri punem țoluri pă jos și acolo durnem tăți, pă jos, așe ca mieii, da tăți suntem sănătoși, fiecare la casa lui. Și era veselie. Glume, bancuri, râsete, că era imposibil unde îs mulți să nu iisprădească oarecare oarece. Apoi noptea, când visa unui câte oarece, tăt familia era sus în picioare: de ce plânje ăla, ce are, cum?!”
”Nu ne mai trebe porc! Televizor și curent!”
Casa mai are și o tindă: ”În tină am avut cuptor. În pod era băbătia, acolo ieșe fumu, băga și afuma slăninile, prima tură. După aceie le acăța sus, pă corni. Și când era ierni grele, acolo, pă cuptior ne culca bătrâna. Încăpem vreo patru-cinci. Depinde care cum să îndoie de stinare să nu îi sie frig. (…) Da gândești că o fo mai bine atunci, când o fo tătă lumea într-un loc”.
Tot privind peste umărul timpului, Ioan Gaie își amintește și cum a decurs negocierea legată de introducerea curentului în casă. ”Ne-o întrebat tata, înainte de un Crăciun, pân vreo ’70, cam așe: Ce vreți să vă ieu, porc de Crăciun ori să băgăm curentu’ și să vă ieu televizor? Noi tăți: nu ne mai trebe porc! Televizor și curent! Da tăt ne-o luat porc…”
Din 1981, Casa Gaie și-a schimbat adresa
Casa Gaie a fost descoperită de specialiștii Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș în 1979. Doi ani mai târziu este achiziționată și reconstruită în muzeul de pe Dealul Florilor. ”Potrivit informațiilor primite pe teren în momentul cercetărilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, construcția ar fi avut un rol extrem de important în viața comunității locale, proprietarii din acea vreme luând decizia de a o dona comunității pentru a fi folosită ca lăcaș de cult, dar și ca școală, după ce biserica din sat a ars. Valoarea istorică și rolul important pe care casa l-a avut în viața locuitorilor din satul Bozânta Mare au reprezentat principalele motive pentru strămutarea și conservarea într-un muzeu a acestui obiectiv de arhitectură tradițională”, menționează Gabriela Filip.
”Atunci am gândit că ni-i rău, da amu le-aș face aieste cu plăcere”
Ioan Gaie mai vizitează și azi casa de pe ulițele muzeului și își amintește de bunica: ”Pă dinafară numa tăt cu văruială albastră făce casa, da și înăuntru tăt cu albastru era făcută. Și pe noi ne pune să amestecăm tina care trăbuie de liptit, desculți, într-o covată de lemn. Da era o plăcere pentru noi. Și m-o pus să dau și cu var, dapoi mai mult o fost pe mine decât pă părete”.
Treburile erau, de altfel, bine împărțite în gospodărie: ”Eu, că am fost mai mare, adică cel mai mare dintre tăți pruncii, trăbuie să rânesc în grajd, ș-apoi era de țâpat gunoiu’, de așternut și numa după aceie să viu să mă îmbrac să mă duc la școlă. Atunci am gândit că ni-i rău, da amu le-aș face aieste cu plăcere, da nu mai sunt lucrurile acele, nici oamenii. Știu că avem două vaci, vițel, porci. Ș-o fost cumpărată tata un cal. Merem în Tăuți după ptită cu ștrafu. Fratele meu, ce o fost după mine, el avea sarcină să îi trezască pă măărunței, să îi îmbrece. Sora mea, Mărie, să puie de mâncare. Ptită cu marmeladă, cu margarină, ceai de nintă, de tei, nu atâtea ca amu. Și ia că suntem tăți mari, sănătoși”.
Casa Gaie vă așteaptă să îi treceți pragul în Muzeul Satului. O găsiți pe prima ulicioară din muzeu, pe partea stângă.
Mai multe despre Casa Gaie, aici.
Sursă informații și foto: Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș
CITEȘTE ȘI:
Muzeul Satului | Bine ați venit în ”Casa Gaie”, veche din 1847!
