În ziua 10, din luna 10, jurnalistul Mircea Grumaz publică a 10-a sa carte. ”M-am plimbat” se numește cea mai recentă propunere editorială a sa, cartea cuprinzând amintiri din lumea sportului (și nu numai) întinse pe circa trei decenii. Un volum început demult și finalizat de… două ori. De la copilul cărat de tată la toate evenimentele sportive posibile, la jurnalistul care nu a intrat într-o conferință de presă pentru că prea plângea. Despre cel mai emoționant interviu pe care l-a luat, evenimentul sportiv lipit cel mai tare de suflet și oamenii care i-au marcat cel mai intens cariera. Un fel de ”trailer” la cartea cu circa o sută de amintiri…
”E de vină tata”
– Ai iubit sportul de mic, ai și practicat câteva sporturi.
– Cam da. E de vină tata, că m-a cărat după el peste tot. Am început cu atletism în Șomcuta Mare, pentru că asta aveau profesorii Zorica și Marcel Oană specializare. În rest, băteam mingea zi de zi, indiferent de vreme. Când m-am mutat în Baia Mare, am mers la fotbal, la FC, unde era mai toată clasa. Am renunțat, apoi am mers la prof. Rusu la volei, unde am stat o vreme. Am încercat handbal, dar antrenorul de atunci nu ne-a băgat în seama, pentru a ajunge la rugby în ultimele două clase de liceu. După aia, doar amatorism, nu că ar fi fost vreun profesionism înainte.
”Am zis și eu că vreau să mă fac scriitor. Sigur că s-a râs”
– Foarte mulți copii iubesc sportul, mulți îl și practică. Nu toți ajung, însă, jurnaliști sportivi. Cum s-a întâmplat la tine această această alegere?
– Pe 18 aprilie 1993 m-am dus la cotidianul ”Clipa” și am spus că vreau să lucrez acolo. M-au întrebat ce știu să fac și am spus sport și divertisment. La sport mă trimiteau titularii unde nu aveau ei chef să se ducă sau la meciuri de juniori. Când eram mic, m-a tot întrebat învățătoarea Maria Bretan ce vreau să mă fac. Inițial am vrut miner, pentru că lucra tata la mină. Am ajuns să lucrez la Mina Herja ceva vreme. Apoi mi-am dorit să mă fac constructor, pentru că lângă blocul meu se dărâma o casă și eram fascinat de cum iau oamenii ăia cărămidă cu cărămidă. Am primit repartiție de la liceu și am lucrat la TAGCM. Mi-am dorit să mă fac și comerciant, ca mama, iar asta s-a întâmplat vreo două luni. În fine, pentru că toți ceilalți doreau să se facă doctori, profesori, ingineri, am zis și eu că vreau să mă fac scriitor. Sigur că s-a râs, dar uite că am ajuns la a zecea carte.
”Nu știu dacă m-am felicitat vreodată”
– Când te-ai felicitat prima dată pentru faptul că ai ales să fii jurnalist sportiv?
– Nu prea am ales, mai degrabă s-a nimerit. Că-mi doream, e altceva. Sora mea trimitea domnului Ion P. Pop texte și îi erau publicate în ”Pentru Socialism” sau în programele de meci pe care acesta le făcea. Îmi plăcea reacția ei de mândrie. Nu știu dacă m-am felicitat vreodată, cert este că am fost mulțumit de foarte multe ori.
– Îți amintești când ai regretat prima oară această opțiune profesională?
– Prima dată s-a întâmplat la puține zile după ce am intrat în presă. Cineva fura ceva dintr-un bun public, am scris, am avut și poze că eram împreună cu un fotograf. Am ajuns la redacție, am scris un text, l-am predat, a intrat în ziar, iar în ziua următoare mi s-a spus să mă duc la șeful obiectivului să-mi cer scuze. Am refuzat, normal, eu aveam dreptate. Mai apoi de zeci de ori am simțit că am dreptate și tot eu eram de vină.
”Prea plângeam…”
– Din toate evenimentele sportive la care ai participat ca și spectator, de care îți aduci aminte cu cea mai mare emoție?
– Sunt destule, dar cred că emoționat maximum am fost la meciul de handbal dintre HCM și Viborg, când HCM a învins și mai apoi s-a calificat în premieră în grupele Ligii Campionilor. Marcase Melinda Geiger cu vreo 2-3 secunde înainte de final golul decisiv, am sărit în tavan, iar primul om cu care m-am întâlnit la conferința de presă a fost chiar Melinda. Am plâns ca un prunc, ne-am luat în brațe, am pupat-o pe obraz și am plecat. Nu am mai stat la conferința de presă. Prea plângeam…
– Dar cel mai aproape de suflet care ți-a rămas?
– Câștigarea primului titlu național al echipei de handbal masculin Minaur. A fost un meci cu Dinamo, în București, Minaur a terminat neînvinsă sezonul. Adevărul este că sunt multe momente lipite de sufletul meu și multe vor apărea și în carte.
”La primul interviu am avut niște emoții incredibile”
– Ai intervievat zeci și zeci de sportivi și antrenori. Ți-a rămas vreo declarație întipărită în minte dincolo de timp?
– Sincer nu prea țin minte declarații. De multe ori nici n-am mai mers la conferințele de presă de după meciuri. Întrebările erau mereu aceleași, puse de aceiași oameni, iar răspunsurile, invariabil, identice. Și acum pot scrie lejer un interviu cu oricine, fără să mă întâlnesc cu el. Remarc însă faptul că am avut o mulțime de antrenori care chiar aveau sau au cuvintele la ei.
– Care a fost cel mai dificil interviu pe care a trebuit să-l iei?
– Pe vremuri, toți copiii își doreau să fie Maricel Voinea. Eu îmi doream să fiu Iosif Boroș, să-i dau pase lui Maricel. Am avut prilegiul să stau de vorbă cu Maricel în mai multe rânduri. La primul interviu am avut niște emoții incredibile. Dacă îmi puneai un pichamăr în mână, nepornit, tot făceam groapă la cum tremuram. Din fericire, emoțiile dispar, în general, după prima întrebare bine pusă.
”Fotbalul era cel mai citit”
– Înaintea cărui material ai stat cel mai mult pe gânduri până l-ai scris?
– Nu obișnuiesc să iau multă pauză după un eveniment la care am participat. Stau însă vreo 10-15 minute după meci să mă liniștesc, mănânc un măr sau o bomboană. Am urât mereu să scriu la comandă, că au mai fost și din astea (din fericire nu foarte multe). Aici trebuie să stau o grămadă. Și chiar dacă aș scrie de bine, tot fără nicio tragere de inimă. Chiar urăsc asta…
– Jurnalistul trebuie să fie neutru. Totuși, acum, că nu mai ești în presă, poți mărturisi: care a fost sportul de care ți-a fost cel mai drag să scrii?
– A fost cam pe etape. La început mi-a plăcut să scriu fotbal, apoi am trecut la rugby, iar acum la handbal. Fotbalul era cel mai citit. Scriam că și-a rupt Mândrilă jambiera sau că a luat nu știu ce medalie cineva și toți povesteau de jambiera ruptă.
– Și care este personajul care cosideri că te-a marcat cel mai puternic? (Aici, nu știu de ce, presimt răspunsul…)
– Dacă ai vrut să spui Lascăr Pană, da, așa e. Din lumea sportului. Din lumea profesiei, dacă te-ai gândit la Ion P. Pop, iar așa e. Amândoi m-au ajutat și m-au sprijinit și nu am decât să le mulțumesc și dincolo de tărâmul ăsta. Părinții mei, de asemenea, dar sunt mulți oameni de la care am învățat multe și cărora le mulțumesc.
”Bucurii au fost cu căruța”
– Ai scris mii de articole. Mii de titluri. Unul care ți-a fost mai drag decât altul?
– Chiar că sunt mii. Am mii numai pe site-ul csminaur.ro. Mii sunt în Clipa, în Glasul, în Nord Magazin și în Graiul, în Pro Sport sau GSP, în Ziua și cine mai știe câte. Am un text și în Uj Szo, doar că eu l-am trimis în română și ei l-au tradus. Am un text la care râd și acum, se numește ”Colbul este orb”, a apărut și în Glasul. E vorba de un meci amical între Plastunion Satulung și Gloria Renel, unde am fost împreună cu prietenul Norbert Gadja, iar ultimele 15-20 de minute din meci au fost senzaționale. N-am râs la Stan și Bran cum am râs acolo.
– Apropo de râs. Care a fost cea mai mare bucurie din postura de jurnalist sportiv? Dar cea mai mare tristețe?
– Aici e greu de spus. Simt o tristețe incredibilă când pleacă vreun cunoscut dintre noi. Trist am fost și când s-a vândut locul echipei de fotbal din prima divizie la FCM Bacău. Bucurii au fost cu căruța. Iar acum voi glumi puțin: cel mai fericit am fost când am alergat pe pista sintetică a terenului de atletism proaspăt amenajat, când nimeni nu m-a mai rugat să scriu ceea ce vrea el pentru că el dă banii, când voi câștiga și eu să mă pot duce într-un concediu pe banii mei, când primăvara va avea 11 luni, iar în singura lună de vară voi uda Marea Neagră.
”Este o carte în care m-am distrat”
– Văd că aluneci spre poezie, te recuperez și te întorc în proză. Apare volumul de proză scurtă ”M-am plimbat”. Cuprinde amintiri din cariera ta de jurnalist sportiv și nu numai.
– Sunt vreo o sută de povestiri. Din 1993 este cea mai îndepărtată, de pe vremea când m-am apucat de presă la ”Clipa”. Din acest an este cea mai recentă, din drumul meu în Corfu. ”M-am plimbat” va fi lansată la Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” din Baia Mare, pe 10 a 10-a, de la ora 17.00. Cartea e scrisă de mult, adăugită an de an. În ultimii ani n-am fost nicăieri, însă. ”M-am plimbat” este o carte în care m-am distrat, le-am povestit oamenilor ce mi s-a întâmplat mie în diverse locuri, am mai pomenit și oamenii care au participat la deplasări. Sunt câteva date statistice, plus niște date la care am ținut mult să apară. În vreo doua pagini găsiți totți sportivii născuți în Maramureș sau de la cluburile din județ care au participat la Jocurile Olimpice, plus rezultatele lor. Că tot ne lăudăm noi că am fost a doua capitală a sportului românesc, dar nu aven nimic măcar un campion olimpic. Găsiți în carte drumuri în Corfu, Creta, Cipru, cu bicicleta, la festival sau concert, plus anumite chestii, inedite unele, cu oamenii de sport din zonă.
”Am pierdut-o de pe computer”
– Opt cărți de poezie. Două de proză scurtă. Unde te simți mai ”acasă”?
– Nu știu dacă e stupefiant sau nu, sigur în poezie. Cartea asta ultima mă chinuie de multă vreme. Am și promis-o de multă vreme. Interesant este că am fost gata cu ea acum vreo doi ani, dar într-o altă formă și, dintr-o eroare a mea, am pierdut-o de pe computer. Am și zis că nu mai scriu nimic, dar prietenii m-au îndemnat să refac totul. Plus că am stat și aproape o lună, zi de zi, în bibliotecă.
– Față de prima ta carte de proză scurtă, care a fost chiar prima publicată, ce simți că ai câștigat și ce că ai pierdut acum, la apariția volumului ”M-am plimbat”?
– Diferența este enormă, de 26 de ani, timp în care omul are datoria să crească. Hai, un an poate stagna, dar în restul… Atunci însă am scos 3.000 de exemplare, iar acum dacă mergi la o editură și ceri mai mult de 200, râd de tine. De genul: ”Dar chiar cunoașteți atâta lume?!” Uite, mai pot da un exemplu: sportivii de azi și cei de acum 26 de ani. Atunci citeau 10 din 30, acum citesc 2 din 30. Nici măcar nu-i interesează, nici chiar dacă ai scris despre ei. Abia dacă spui ceva negativ începe să-i intereseze.
”Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș fi jupânul lumii”
– Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, tot jurnalism sportiv ai alege?
– Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș fi jupânul lumii, aș face ce aș vrea. Sincer, nu știu. Șansa mea și a altora a fost decembrie ’89, altfel mă gândeam la… ”Să țesem frumos” sau alte activități de gen. Sunt unele lucruri pe care le-aș schimba, dar nu se mai poate, așa că mă las păgubaș.
– Dacă ai fi în locul meu acum, ce întrebare ți-ai adresa. Și, cu un drum, dă-ți și răspunsul…
– M-aș întreba cât de greu este să scoți o carte. Dacă ai bani, nu e greu deloc. Dacă ești în pușcărie și ai bani, e chiar necesar. Dintre pușcăriași, doar unul a mai scris după ce a ieșit și e patron de televiziune. Dacă ai bănuți și cartea ta este proastă, nu contează, găsești o editură să o tipărească. E greu dacă nu ai bănuți, editurile nu pun prea mult preț pe necunoscuți, pentru că și așa e hipergreu să vândă. Maramureșul are, se pare, alergie la citit, deoarece, spun statisticile, se vând una-două cărți de persoană / an. Este îngrozitor.
Detalii despre cum puteți achiziționa cartea, aici.
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Mircea Grumaz
CITEȘTE ȘI:
Jurnalistul Mircea Grumaz spune povești. ”Povești pentru Bubu”…
